consignatia de vise

Noaptea de Sânziene - Mircea Eliade

2012-01-26T09:14:00.000-08:00

Am citit ceva critică pe marginea cărţii, ca să mă pregătesc pentru aceastărecenzie. Mă gândeam că trebuie să fie ceva ce nu am înţeles, ceva dincolo demine şi de puterea mea de a percepe lucrurile, aşa că mi-am zis că mi-ar prindebine puţin ajutor. Dar nu am găsit nimic despre care aş vrea să scriu. Toatelucrurile despre care simt să scriu le-am găsit în carte (nu în critică) şile-am găsit singură, fără ajutorul vreunui luminat. Poate sunt lucruri mărunte,deja repetitive pe acest blog, dar sunt lucrurile pe care le-am simţit şi deaceea trebuie să scriu despre ele.

Labirintul, iniţierea, timpul fantastic, timpul psihologic, timpul istoric…Nu! Omul Ştefan Viziru, omul care în căutarea disperată a sacrului, înîncercarea de a ieşi din timp calcă în picioare vieţile a două femei care l-auiubit cu adevărat.

Ioana nu îl iubeşte, îl venerează. I-e teamă şi să îl atingă, de parcă arcomite un sacrilegiu. Pe fiul lor, Răzvan, îl învaţă să-l idolatrizeze la felca ea, şi să-i spună „Împăratul”. Împăratul care pleacă la război ca să moară,lăsându-i singuri, să-l iubească printre lacrimi. Împăratul care nu levorbeşte, nu le spune despre el, despre camera secretă, despre nimic. Împăratulcare-şi izolează de ei o jumătate din dimensiunea vieţii sale.

„Credeam că aveam o viaţă întreagă înfaţa noastră şi că voi avea timp destul s-o iubesc, să fiu numai al ei. Nu măgrăbeam…” Sună cunoscut? Atât de cunoscut… Dar timpul s-a grăbit pentru el…Aş vrea să-mi amintesc să iubesc acum, să simt acum, înainte ca timpul să segrăbească pentru mine.

Nu cred că monogamia este de esenţa omului. Nici măcar de natura lui. Şitotuşi Ileana, Ileana Cosânzeana, frumoasa din timpul de basm, din timpulmitic, îl iubeşte ca o lebădă, doar pe el, toată viaţa pe el şi numai pe el,deşi niciodată el nu i-a oferit confortul psihic de a fi al ei. O plimbare prinpădure, o vizită în camera secreta, un bucheţel de mărgăritare, un sărut subumbrelă şi o despărţire… Scena asta am citit-o pe nerăsuflate şi am simţitfiecare cuvânt al ei. Am încercat să tai din ea, să mai scot pasaje ca săîncarc recenzia, dar… nu pot. Orice cuvânt pe care l-aş scoate ar alterarealitatea scenei:

„— Şi eu am fost şi sunt încă gelos, începuŞtefan. Tu ştii de ce... Ileana îşi zvârli repede ţigara în scrumieră şi-lsărută.

— Te rog, nu vorbi, spuse ea foarte încet.Nu-mi vorbi de asta...

— Aş fi vrut doar să ştiu, încercă Ştefan, darIleana îi prinse gura şi-l ţinu aşa, sărutându-l, multă vreme.

— Te rog! spuse ea târziu.

— ... Să ştiu dacă l-ai iubit...

Ileana îşi trecu ameţitămâna prin păr.

— Credeam c-ai înţeles, şopti ea târziu, fărăsă-l privească. Nu l-am iubit niciodată. I-am cedat doar din deznădejde. I-amcedat ca să te pot uita pe tine...

Orchestra începuse din nou.Tăceau amândoi, ascultând.

— Ce ai? întrebă ea deodată, speriată,întorcând capul.

Ştefan continua să tacă,trăgând la răstimpuri adânc, cu furie, din ţigară.

— Ştefan! strigă ea. Ştefan! La ce te gândeşti?

— Credeam totuşi, începu el.

Apoi din nou trase lung,absent, din ţigară.

— Te rog! şopti ea. Ştefan. Iubitul meu!...

— ... îmi închipuiam că dacă mă iubeai pemine... Ce-a fost înainte nu mă interesează...

— Ştefan! şopti ea, încercând deznădăjduită,să-l sărute.

— ... Dar după ce-ai ştiut că mă iubeşti, căeşti îndrăgostită de mine... După ce ţi-am spus că sunt îndrăgostit de tine...îmi închipuiam...

— Eşti nebun! şopti ea speriată. Ştefan, teimplor, nu mai spune nimic!... Te implor!

— îmi închipuiam, repetă el în neştire. Darprobabil că-mi făceam şi aici iluzii...

— încetează!... spuse ea tremurând. Măumileşti!...

El tăcu, cu privirilepierdute înaintea lui, fumând. Orchestra încetase. Se auzea doar, surdă,voalată, larma din sala de bal. Apoi, deodată, coborî din pat şi se apropie defotoliul pe care îşi lăsase hainele. Ileana îl urmări cu o privire speriată. îlvăzu cum îşi caută cămaşa şi începe să-şi dezbrace pijamaua.

— Ce faci?

— Urc până la mine în cameră, spuse elcontinuând să se îmbrace.

— Ştefan! ţipă ea, şi-l privi rătăcită. Elridică privirile şi-i zâmbi.

— Dacă pleci acum, şopti Ileana plecându-sespre el, pe deasupra patului, nu ne mai vedem niciodată!...

Nu-i răspunse. Se îmbrăcărepede, ca într-un vis, fără s-o privească, simţindu-şi mâinile tremurând şi încercândsă şi le ascundă.

— Niciodată! strigă Ileana. Uită-te la mine! Nuglumesc! N-ai să mă mai vezi niciodată!

Ştefan îşi ridică privirileşi-i zâmbi din nou, cu un mare efort. Părul Ilenei îi cădea pe obraji, umeriiîi erau aproape goi, şi ochii ei ardeau tulburi, rătăciţi.

— Ştefan! strigă ea, din nou. Ascultă-mă!... Nuface asta!... N-ai să mă mai vezi niciodată!...

Terminase aproape deîmbrăcat, dar nu-şi pusese cravata, nu-şi încheiase vesta. Tremura.

— Ai să mă cauţi până la sfârşitul pământuluişi n-ai să mă mai găseşti! vorbi deodată Ileana cu o voce neînchipuit de calmă.Ai să umbli în genunchi până la capătul lumii după mine... N-ai să mai măgăseşti!...

— Iartă-mă, şopti el, apropiindu-se de pat. Amsă-ţi spun mâine... Ileana îl privea muşcându-şi buzele, tot mai tare, până lasânge.

— Rămâi! strigă ea deodată întinzând braţele.Te iert!... Rămâi! El o sărută pe obraji, apoi întinse mâna şi-i mângâieumărul.

— Noapte bună!”

În dragoste nu e loc de orgolii…

Da, cred cu tărie că Ştefan le-a iubit. Pe amândouă. Le-a iubit, cumprobabil puţini oameni sunt în stare. Dar căutările lui ezoterice l-au transformatîntr-un inadaptat incapabil de a face fericită pe vreuna dintre femeileminunate pe care căutarea lui iniţiatică i le-a oferit.

Dar nu pot şi nu vreau să-i iert rătăcirea în Portugalia cu domnişoaraZissu, această Circe care îl reţine pe Ulise-Viziru, făcându-l să uite detoate, să iasă, parcă, din timp ca în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără demoarte, asta n-o pot ierta. Pe domnişoara Zissu cu buzele ei cărnoase, cu guramare, umedă, dispreţuitoare, el nu a iubit-o... ea nu l-a ridicat cu nimic…

P.S. Dacă vreţi o recenzie profesională, vă recomand http://convorbiri-literare.dntis.ro/SOROHANmar7.html

A venit Toamna...

2011-09-12T12:25:00.000-07:00

Suntpatru luni de când mă faci să zâmbesc în fiecare zi…

Suntdoi ani de când am venit cu maşina la Bucureşti, cu mintea vraişte, pe o ploaietorenţială, îngheţând cu aerul condiţionat deschis, să dau proba vieţii mele…

Sunttrei ani de când eu şi gărgăriţa mea ne-am împrietenit…

Suntpatru ani de când văd lumea printr-un geam cu dioptrii...

Suntşase ani de când mi-am ales viitorul stând cu mama pe o bancă în curteaFacultăţii de Drept…

Suntşapte ani de când nu votez pentru că nu vreau şi nu pentru că nu am voie...

Suntopt ani de când am abandonat „Cartea de bucate... inventate” (co-autorat cuLaura)...

Sunt12 ani de când eu şi Laura am făcut maratonul, la pas, într-o zi toridă...

Sunt19 ani de când tata m-a învăţat să citesc...

Sunt 21de ani de când mama şi-a tăiat rochia de mireasă pentru a-mi îndeplini dorinţade a avea de ziua mea o păpuşă-mireasă…

Sunt24 de ani de când miroseam trandafirii de pe tort (credeam că suntadevăraţi)...

Sunt25 de ani de când am respirat prima oară şi totuşi fiecare nouă gură de aer îmipare că are alt gust…

2011-09-05T10:20:00.000-07:00

„Femeile ar trebuie să se hrănească numai cu spermă” spune Anaïs. Scandalizatoarea-inocenta Anaïs, nonconformista-ascultătoarea Anaïs. Şi totuşice se ascunde dincolo de aceste cuvinte şocante? Încerc din nou să o descopărpe Anaïs, prin prisma mea (deşi ţi-am spus atunci când m-ai întrebat, că nu oplac, că nu sunt nimic din ea, că nu sunt nimic ca ea).

Oricât ar fi de frapante aceste cuvinte, eu nu pot să văd decât o metaforăa rolului femeii pe acest pământ – maternitatea. Le citesc şi le recitesc şi nuvăd nimic vulgar în ele. Anaïs, cea care şi-a refuzat rolul de mamă închipuiefemeia ca pe un izvor nesecat de viaţă. Nimic n-ar trebui să ne fie suficientdecât maternitatea, nimic n-ar trebui să ne astâmpere foamea decât împlinirearolului nostru de purtătoare ale vieţii. Suntem un pocal viu în care seamestecă licori şi magii, celule, ingrediente fantastice de dincolo de lume,proteine şi enzime, senzaţii, poţiuni şi sentimente şi se înfăptuieşte sfânta tainăa suflării vieţii peste un amestec de lichide şi ţesuturi.

Încerc s-o reabilitez pe Anaïs? Posibil. Dar cred că deja nu mai e vorbadespre ea aici, e vorba de noi toate. E vorba despre ceea ce vrem să vedem şisă înţelegem, as „We don't see things as they are, we see them as we are”.

Sexus - Henry Miller

2011-08-29T09:52:00.000-07:00

De ce am citit această carte? Pentru că am vrut să-l cunosc pe Henry al ei. Henry-geniul, Henry-copilul, Henry-bărbatul, Henry, Henry, Henry. Pentru că am vrut să-l descopăr pe el aşa cum este, să constat ex propriis sensibus dacă e aşa cum mi l-a descris ea sau dacă e altfel. Pentru că în goana mea disperată după autenticitate am căutat-o dincolo de graniţele jurnalului, în ficţiune. Pentru că mi-era sete de Anaïs şi de autenticitatea ei şi am sperat că Henry mă va sătura. Dar mai presus de toate pentru că am găsit-o pe noptiera ta, pentru că o citeai tu şi pentru că am vrut să ţi-o iau, să iau ceva de la tine. Pentru că în lungul şir de coincidenţe al vieţilor noastre, tu citeai despre Henry în timp ce eu citeam despre Anaïs. Erai la pagina 137. Şi ţi-o voi înapoia acum, pentru ca să o termini şi să-mi spui ce ai simţit.

Cartea lui Henry Miller a fost pentru mine ca un jurnal falsificat, anume parcă pentru a-mi face mai lină trecerea de la jurnalul lui Anaïs, la o carte de ficţiune. Pe narator îl cheamă Henry Miller, Mara/Mona trebuie să fie June, iar Maude, Beatrice Sylvas Wickens, prima lui soţie. Dar cartea nu e un jurnal, nu poate fi. Ficţiunea transpare prin toţi porii, nu mă poate păcăli.

Am căutat-o pe Anaïs printre personaje, dar am gasit-o doar pe June (Mara/Mona), întrucât acţiunea din carte se petrece înainte ca Henry să o fi cunoscut pe Anaïs. Am căutat-o pe Anaïs mai mult decât a căutat-o Henry şi acum mă întreb dacă a iubit-o cu adevărat, dacă aventura lor a fost o poveste de dragoste cum a crezut Anaïs sau dacă a fost încă o banală experienţă de viaţă (oare dacă citesc toată trilogia o voi găsi pe Anaïs?). Am căutat-o pe Anaïs cu atâta fervoare (cred că în mod inconştient visam să regăsesc dualitatea Maitreyi – Dragostea nu moare) încât m-am întrebat dacă amanta Monei din finalul cărţii nu este ea (cu luciditate consider acum că nu avea cum să fie ea, cu probabil era vorba despre Jean Kronski).

Henry nu e Anaïs. Iubirea lui nu e poezie. Henry e sex şi filosofie. Atât. Cartea asta este o succesiune de pornografie şi filosofeală (am folosit acest cuvânt pentru că nu mi-au plăcut peroraţiile lui). Nu-mi place Henry al ei şi mă întreb de ce l-a iubit atât (aici îl confund pe Henry-personajul cu Henry-scriitorul).
De ce nu-mi place Henry-personajul? Pentru că e un pierde-vară (scriitor wanna be), pentru că vorbeşte mult şi face puţin, pentru că în viziunea lui e suficient să atingă o femeie ca ea să aibă orgasm (dacă nu aş fi citit-o pe Anaïs înainte aş fi crezut că este un frustrat sexual care vrea să compenseze lipsurile realităţii cu fantasmagorii sexuale), pentru că se complace în decadenţa din final (pură ficţiune, dacă mă întrebaţi pe mine).
La fel cum numai ficţiune poate fi faptul că un bărbat se excită când femeia iubită (şi cât de iubită, judecând după afirmaţiile lui) îi povesteşte cum a fost violată şi bătută.

Îi recunosc genialitatea lui Miller, doar că nu este… genul meu de genialitate. Henry Miller pozează prin personajul său - Henry Miller - într-un leneş animal intelectual alcătuit doar din nevoi fiziologice stringente şi idei filosofice superioare, un trup în decadenţă şi un spirit peste oameni, nimic la mijloc decât dispreţ total faţă de ceilalţi oameni şi societatea lor conformistă.

Incest - Anaïs Nin

2011-07-16T06:56:00.000-07:00

Eu şi Anaïs. Anaïs şi cu mine. Atât de diferite, nimic în comun şi totuşi o simt atât de bine, îi simt lirismul şi visele, îi intuiesc slăbiciunile şi teama. Toată atitudinea ei aparent contrariantă, rebelă, promiscuă, nu e decât o căutare disperată de iubire şi de sine, o căutare continuă a confirmării celorlalţi: sunt iubită, deci preţuiesc ceva.

La început am dispreţuit-o, n-am înţeles nimic din lupta ei cu sine însăşi. Am catalogat-o fără să mă gândesc prea mult, fără să analizez şi fără să înţeleg, ca o femeie întreţinută care, în loc să aprecieze iubirea nemăsurată pe care i-o oferă soţul ei, confortul şi siguranţa unui cămin, ea caută înadins să îl înşele, să îl umilească, deşi ştie cât de mult l-ar durea toată atitudinea ei dacă ar vrea să accepte evidentul. Şi într-o frondă imensă îşi scrie aventurile în jurnal în aceeaşi cameră în care Hugh lucrează, se ridică şi îşi lasă trădarea la îndemâna lui, parcă numai pentru a-l chinui şi a-l umili din nou cu minciunile ei interminabile care îl ţin subjugat într-o căsătorie în care el nu mai este de mult soţul, ci întreţinătorul.

Da, întreţinătorul pe care ea mereu îl judecă pentru grijile lui legate de bani pe care le desconsideră şi le dispreţuieşte, dar nu pregetă să ia banii lui Hugh pentru a-i cumpăra cărţi sau discuri lui Henry.

Iar Henry... am vrut să cred că el este sufletul ei pereche, că poţi să trădezi în numele iubirii adevărate care vine, poate, o dată în viaţă şi nu îţi permiţi să o pierzi. Şi nu, nu era încă momentul să renunţe la Hugh şi să fugă cu Henry, nu îşi permiteau asta, încă aveau nevoie de banii lui Hugh pentru a trăi. Asta pot să înţeleg, dar ea, deşi înnebunea de gelozie pe târfele lui Henry, îl înşela chiar ea, mereu şi mereu, cu Allendy, cu Rank şi chiar cu tatăl ei şi nu numai cu trupul, ci cu mintea şi sufletul ei. Unde e iubirea adevărată în toată asta?

Ca s-o descopăr pe Anaïs a trebuit să mă obişnuiesc să privesc jurnalul ca pe dovada supremă de sinceritate, ca pe confidentul absolut, cea mai directă fereastră către sufletul ei. Şi am citit teamă şi neîncredere. Teama de a fi abandonată din nou, neîncredere în cel care-şi declară iubirea, şi care, poate mâine va trăda. Plecarea tatălui său în copilărie, faptul că tatăl său a părăsit-o i-a creat o veşnică îndoială cu privire la valoarea ei şi o teamă absolută de abandon. Trebuie să cucerească pentru a-şi dovedi sieşi că valorează ceva şi trebuie să abandoneze înainte de a fi ea însăşi părăsită (asta face Anaïs, deşi la un moment dat scrie în jurnal că ea nu va abandona pe nimeni pentru că ştie ce înseamnă să fii abandonată şi nu va pune pe nimeni să treacă prin acest calvar). Un legământ subconştient cu sine însăşi: nimeni nu o va mai părăsi niciodată, va fi ea cea care va pleca pentru că, da, trebuie să creadă în ea însăşi şi în valoarea ei ca om, ca femeie. Acest legământ a devenit crezul ei, principiul călăuzitor în toate acţiunile ei. Aventurile sale cu atâţia bărbaţi nu au fost decât mijlocul de a-şi dovedi sieşi că valorează ceva, că merită să fie iubită. Şi da, cer clemenţă pentru Anaïs forului suprem al moralităţii (deşi Anaïs n-ar avea niciodată nevoie de aşa ceva).

Incestul, aventura cu tatăl ei a dat încă o lovitură moralităţii mele. Parcurgeam paginile şi îmi spuneam la fiecare propoziţie „este real, este real, este un jurnal” pentru ca altfel aş fi căzut pradă nevoii de a crede că e ficţiune (un paradox: când citesc cărţi de ficţiune le trăiesc şi le simt ca şi când totul ar fi real, iar acum, când veridicul mi s-a pus la picioare, m-am speriat atât de tare încât subconştientul meu l-a învelit rapid în vălul ficţiunii pentru a mă proteja). Dar era nevoie de acest incest pentru a elimina o parte din frustrări, pentru a transforma zeul invincibil (tatăl care a părăsit-o) în muritor vulnerabil (tatăl pe care ea l-a părăsit). Iubirea eros faţă de tatăl său a fost o formă atipică de narcisism: iubea în el doar lucrurile în care se regăsea pe ea. Şi avea nevoie să se iubească pe ea.

Iar Hugh... avea şi el partea lui de vină. Din cauza lui, o persoană atât de senzuală ca Anaïs a trăit ani întregi cu teama că este frigidă. Pentru că el nu a înţeles-o şi nu a căutat să înţeleagă ce vrea, mulţumindu-se să-şi ia cu forţa, cu violenţă satisfacţia, cu preţul insatisfacţiei ei. Iar insatisfacţia dă naştere la frustrare şi frustrarea ucide iubirea. Aşa că la final a rămas doar recunoştinţa, mulţumirea pentru iubirea lui necondiţionată şi aproape paternă care a ţinut piept tuturor împotrivirilor, inclusiv opoziţiei familiei sale care nu a acceptat-o niciodată pe Anaïs.

Sexualitatea lui Anaïs e lirism. Jurnalul ei erotic e poezie. Incestul ei este refacerea mitului androginului.

"E uşor să te sinucizi. Mai greu este să trăieşti fără un dumnezeu."

Dacă această carte ar fi fost a mea, aş fi subliniat pe ea.

I’m nothing like Anaïs and, yet...

2011-07-16T03:32:00.000-07:00

Am aproape trei luni de absenţă. De ce n-am scris? Nu pentru ca nu aş avea ce (am trei cărţi citite care mă aşteaptă să le fac recenzii), nu pentru că n-aş avea inspiraţie (am simţit in acest timp mai mult decât în ani întregi). N-am scris pentru că am trăit. În „Noaptea de sânziene” unul dintre personajele lui Eliade spune că nu poţi să trăieşti şi să scrii în acelaşi timp. Cei care scriu trebuie să-şi sacrifice trăirea personală în momentele de creaţie pentru a atinge măsura supremă a talentului lor.

Şi totuşi, oamenii se încăpăţânează să caute adevărul cu orice preţ…

2011-04-29T07:21:00.000-07:00

Îmi vine în minte un motiv din Sărmanul Dionis şi anume acela că pentru un om există două dimensiuni ale lumii: realitatea obiectivă şi percepţia lui asupra acestei realităţi. M-aş fi grăbit să susţin preeminenţa adevărului concret, obiectiv, absolut asupra unei reflexii subiective şi înşelătoare. Şi totuşi încep să mă îndoiesc de acest lucru. Cred din ce în ce mai mult că ceea ce contează cu adevărat nu este lumea însăşi, ci percepţia noastră asupra ei. Omul este eminamente subiectiv şi va trece concretul prin filtrul emoţional al sufletului său, transfigurându-l şi percepându-l astfel alterat de propria-i fiinţă; şi în funcţie de acest concret transfigurat îşi va ghida faptele, gândurile, emoţiile, iar nu în funcţie de realitatea obiectivă. Aşadar, întrucât toţi suntem oameni şi, deci, eminamente subiectivi, toţi ne creăm reprezentarea noastră asupra lumii, universul nostru în care ne trăim viaţa, şi atunci cine percepe cu adevărat realitatea obiectivă, pentru cine contează adevărul absolut?

Şi până la urmă de ce ar conta un adevăr concret şi rece în faţa unei lumi create după chipul şi asemănarea omului, după curbele sufletului său? Mi se pare mai puţin important să am 100 de lei care să mi se pară insuficienţi, decât să am 10 lei care să mă îndestuleze.

Când R. se afla într-o excursie în străinătate, mama ei a murit. Apropiaţii au hotărât să nu îi spună, pentru a nu-i strica vacanţa. Realitatea subiectivă a lui R. era una minunată, în care ea se simţea foarte bine, în timp ce realitatea obiectivă în care trăia fără să ştie, ar fi devastat-o, dacă i-ar fi atins sufletul. Dacă R. ar putea împinge la infinit realitatea subiectivă, viaţa ei ar continua să fie aşa cum ea îşi doreşte. Dar uneori realitatea obiectivă insistă să ni se înfăţişeze în hidoşenia ei. O prietenă de-ale lui R. a sunat-o în timpul vacanţei pentru a-i transmite condoleanţe…

Şi totuşi, oamenii se încăpăţânează să caute adevărul cu orice preţ…

De Pasti

2011-04-23T04:54:00.000-07:00

Suntem atât de mici în nimicnicia grijilor noastre mărunte. Suntem atât de mici când ne plângem dramele caraghioase de parcă lumea ar începe şi s-ar termina cu noi. Suntem atât de mici când alergăm după mâncare ca să petrecem cum se cuvine o sărbătoare a cărei însemnătate am uitat-o. Suntem atât de mici prin ceea ce facem, când am putea să fim enormi. Avem atât de mult potenţial să însemnăm ceva, încât îmi pare cu atât mai dureroasă decăderea noastră. Încă mai caut sensul trecerii noastre pe-acest pământ…

Astăzi un bătrân s-a aplecat şi a luat de pe jos o căpşună mică, aruncată, a şters-o de praf cu un zâmbet trist şi băgat-o în buzunarul hainei sale ponosite.

Mâine este Sfânta zi de Paşti, a Învierii Domnului. Poftă bună!

Un veac de singurătate – Gabriel Garcia Marquez

2011-04-20T12:37:00.000-07:00

Pentru mine aceasta carte a fost un roman-basm, în care lucrurile obişnuite se întrepătrund cu cele fantastice în modul cel mai firesc cu putinţă, încât după ce la început eram sceptică şi căutam să descopăr printre rânduri adevărul transformat în fantastic doar de ochii subiectivi ai unor oameni din alte timpuri, în scurt timp am început să aştept miracolele ca pe un element indispensabil al cotidianului din Macondo.

A fost un roman matriarhal care se ţese în jurul Ursulei, mama tuturor şi măsura cumpătării în toate, glasul înţelepciunii şi al umanităţii. Până când a murit am trăit cu credinţa că o dată cu moartea ei romanul se va sfârşi, că ea marchează începutul şi sfârşitul, Alfa şi Omega şi că veacul de singurătate nu este altceva decât viaţa ei. Dar m-am înşelat parţial. Viaţa şi singurătatea continuă şi fără Ursula, însă o dată cu moartea ei se instaurează o degradare ireversibilă. Este începutul sfârşitului.

Jose Arcadio Buendia este Moromete. Văzându-l cum este, am sperat tot timpul, am crezut cu adevărat că în toată „nebunia” lui, el este stăpân pe situaţie, el ştie ce face şi va face să fie bine. Acelaşi lucru am sperat şi la Moromete şi încep să cred că anumiţi oameni mă fac să cred (în mod greşit) asta despre ei. Sau poate este doar dorinţa mea nemăsurată ca lucrurile să fie bine şi, în îndeplinirea ei mă agăţ de persoana care (cred eu că) poate să facă acest lucru. Dar mă înşel sau poate noţiunea mea de „bine” nu este aceeaşi cu a lui Buendia sau a lui Moromete. „Binele” meu se apropie mai degraba de normalitatea Ursulei, de luciditatea cu care ea veghează peste toţi.

Recunosc faptul că până când nu a spus-o Marquez nu mi-am dat seama că niciunul dintre copiii din neamul Buendia nu s-a născut din iubire, cu excepţia ultimului. Un neam atât de pătimaş, de prolific, cu un orgoliu nemăsurat, dar incapabil să iubească şi, deci, atât de singur. Absenţa iubirii atrage singurătatea ca un magnet. Deşi în majoritatea timpului casa Buendia este plină, căci acţiunea curge repede, ca un fluviu, şi copiii se nasc şi oamenii vin şi pleacă, cei din neamul Buendia rătăcesc ca nişte umbre solitare, măcinaţi de propriul orgoliu şi de pasiuni mistuitoare, dar incapabili de iubire.

Las latura socială în fundal, pentru că nu este preocuparea mea principală, dar nu mă pot abţine să nu remarc modul subtil şi inteligent în care Marquez o introduce prin personajele sale aparent inofensive şi ingenue. Ca în „Ferma animalelor”, asistăm la pervertirea unei societăţi noi şi sănătoase, având principii solide şi reguli obligatorii prin ele însele (iar nu prin impunere cu forţa), pervertire cu un influx de „civilizaţie” aducătoare de războaie şi de moarte.

Mi-ar plăcea ca peste timpuri să-mi amintesc din această carte fie şi numai următoarele cuvinte ale librarului, bătrânul înţelept catalan: „Să-şi amintească întotdeauna că trecutul nu e decât minciună, că memoria nu are cale de întoarcere, că orice primăvară trecută este irecuperabilă şi că dragostea cea mai nebună şi mai statornică nu este decât un adevăr efemer”...

Lorelei - Ionel Teodoreanu

2011-04-03T11:01:00.000-07:00

...sau despre iubirea lirică. Un roman scris în versuri, citit la recomandarea unei persoane care citeşte cărţi bune. De mult pândeam această carte în bibliotecă, îi dădeam târcoale, dar am luat-o abia când mi-ai spus că ai plâns citind-o.

E o carte despre şi pentru alte vremuri. Nu că nu mi-a plăcut (pentru că mi-a plăcut), dar şi cărţile se demodează. Numai iubirea nu. Iubirea e mereu aceeaşi, dar în alte şi alte ipostaze. Şi cartea asta scrie în versuri albe despre iubirea care nu se satură cu ce are şi tânjeşte nemângâiată după altceva. Orice, dar altceva.

Principial nu sunt de acord cu asta din niciun punct de vedere. În calitate de psiholog al lui Catul Bogdan, aş încerca să-i deschid ochii asupra iubirii de lângă el, pe care o are şi o simte, dar tocmai pentru că o are şi o simte, o îndepărtează, dorindu-şi altceva. Şi totuşi, aşa sunt oamenii: deşi conştientizează valoare a ceea ce au, cu timpul încep să nu mai aprecieze cu adevărat lucrurile din viaţa lor, defavorizându-le în faţa unora inferioare, doar pentru că acestea din urmă sunt noi şi (încă) inaccesibile.

Iubirea adevărată (acolo unde există) n-ar trebui să permită ca asta să se întâmple, n-ar trebui să se lase învisă de tentaţia şi curiozitatea noului. Unde se întâmplă asta, ori n-a fost iubire, ori firea umană e atât de nevrednică încât nu merită ceea ce viaţa i-a oferit.

N-am plâns deloc când am citit cartea asta. Dar cred că pot să-mi dau seama când ai plâns tu. Cred că s-a trecut prea repede peste acel moment, al morţii ei (Luli). Sau poate (parcă) l-am citit când tramvaiul aproape ajunsese în staţie, şi n-am mai avut timp să trăiesc fiecare cuvânt ce aduce moartea, aşa că am zburat cu privirea peste rânduri, le-am înghiţit împreună cu toată emoţia lor estetică şi, punând piciorul pe pământ, spre serviciu, totul s-a risipit, rămânând doar amarul gust al vieţii după moartea celui iubit.

Dar nici amarul ăsta n-a durat prea mult, fiind îndulcit de logodna lui Catul cu Gabriela. Nu-l învinovăţesc. Durerea morţii îmi pare de nesuportat şi dacă cineva găseşte un medicament pentru ea, oricare, moral sau imoral, corect sau incorect (nu mai contează când te lupţi cu asemenea suferinţă), atunci nu am decât să mă bucur pentru el şi să-l scutesc de judecăţi inutile.

Sfârşitul, sfârşitul, de ce e atât de important pentru mine? Poate pentru că din acel moment se termină ficţiunea altora (autorilor) şi începe ficţiunea mea. Cărţile sunt vieţi de oameni, ele nu se termină, ci se continuă aşa cum se continuă existenţa umanităţii, astfel că din momentul în care autorul încetează să mai construiască destine, e rândul meu să le proiectez viitorul. Şi asta se face pe baza sfârşitului: viitorul lor proiectat de mine se desenează pe marginea ultimelor informaţii pe care mi le lasă autorul. Nicio abatere nu e admisă, pentru că personajele nu sunt ale mele, nu îmi aprţin şi nu pot să dispun de ele dincolo de voinţa autorului lor.

Sfârşitul acestei cărţi a fost binevenit cu excepţia ultimei propoziţii. Numai sinuciderea lui Catul era calea, Teodoreanu are dreptate când o alege şi pe lângă asta reuşeşte să o ilustreze minunat (ar fi fost şi păcat să lipsească poezia tocmai din final, după ce a fost prezentă în toată cartea). Dar sinucidere pentru ea, pentru ispăşire, pentru că viaţa fără ea nu are sens şi pentru că ultima speranţă este reîntâlnirea dincolo de moarte. Nu pentru că „numai aşa putea scăpa de femeia care se ţinea după el ca un cîne flămând după o bucată de carne crudă”. Nu, nu, nu! Ci pentru că numai aşa putea fi lângă ea pentru totdeauna...

Eva se distrează, Iulia… nu prea

2011-03-29T10:50:00.000-07:00

Iulia a fost abordată în ultimul timp de câteva persoane care o întrebau dacă s-a întâmplat ceva, dacă e bine, dacă are nevoie de ceva. Iulia a mulţumit de întrebare, e bine, sănătoasă, totul merge foarte bine. Doar acum câteva săptămâni, în timp ce conducea spre Buzău singură cu gândurile ei, se declara, cu o mândrie care nu o caracterizează, mulţumită de condiţia ei actuală şi, în afară de mici îmbunătăţiri, cum ar fi să se trezească mai devreme, să fie mai eficientă, să facă mai des ordine prin casă, etc., nu dorea să schimbe nimic din ceea ce ea reprezintă astăzi.

Având în vedere aceste aspecte, Iulia e consternată şi nu mai înţelege nimic. Stă, se gândeşte, face o retrospectivă a ultimilor 24 de ani şi aproape 7 luni, analizează, face scheme comparative şi grafice, iar rezultatul este că în prezent se află la apogeul vieţii sale de până în prezent. All in all, niciodată nu i-a fost mai bine decât acum. Şi totuşi, de unde aceste informaţii contradictorii?

Deodată, Iulia are o revelaţie: Eva. Te pomeneşti că cine ştie ce idei creţe i-au mai venit Evei şi, în stilu-i caracteristic, a scris vrute şi nevrute pe blog. Iulia citeşte blogul şi simte cum îi creşte tensiunea: o să aibă o discuţie serioasă cu Eva. Dat fiind riscul de confuzie în rândul publicului dintre Eva şi Iulia, Iulia se gândeşte serios să-i limiteze jurisdicţia Evei la recenziile de cărţi şi filme!

Iulia e, totuşi, om de înţelegere, şi s-ar putea să se lase înduplecată de insistenţele Evei de a o lăsa să scrie toate prostiile care îi trec prin cap, cu condiţia de a-şi disocia imaginea ei de om serios de cea a Evei.
[to be continued...]

Iubiri caraghioase - Milan Kundera

2011-03-26T16:28:00.000-07:00

Iubirea, în sensul ei pur şi nealterat, nu poate fi caraghioasă, iar Kundera ştie asta. Mă întreb care era titlul original al acestei cărţi şi ce însemna exact în cehă (traduttore, traditore). Ceea ce e într-adevăr caraghios şi Kundera este un maestru în a reliefa asta, este poziţia oamenilor faţă de toate dimensiunile şi circumstanţele acestui uriaş fenomen care încape într-un singur cuvânt „iubire”. Personajele lui Kundera şi atitudinile lor sunt caraghioase tocmai atunci când iubirea lipseşte, dar ele se raportează într-un fel sau altul la ea.

Doctoriţa Frantiska e caraghioasă vorbindu-i tânărului amant, în timp ce fac sex, despre fiul ei.

Alice, fetiţa prostuţă care-şi afirmă credinţa într-un dumnezeu despre care nu ştie nimic, e caraghioasă când îl trădează cu voluptate pe „Dumnezeul Neîmpreunării”, al cărui cult îl practicase cu atâta fanatism.

Flajsman e caraghios cand vrea sa se însoare cu Elisabeta doar pentru că el crede că ea a vrut să se sinucidă din cauza lui.

Doctorul Havel e caraghios când, având o soţie frumoasă, care îl iubeşte atât de mult, are nevoie de confirmarea sa în faţa altor femei.

Dar iubirea nu e caraghioasă, ci absenţa ei şi încercarea de a o înlocui cu nereuşite substitute. De aici se naşte caraghiosul, penibilul, din imposibilitatea de a iubi şi din sforţările stângace de a imita iubirea.

Dacă el ar şti...

2011-03-18T14:05:00.001-07:00

Dacă el ar şti, ar veni chiar acum să mă ia în braţe!

Dacă el ar şti, ar lăsa totul, totul şi m-ar lua de mână, să fim doar noi!

Dacă el ar şti, nu mi-ar spune niciodată nu, şi am străbate necunoscutul împreuna!

Dacă el ar şti, mi-ar închina fiecare secundă din viaţa lui, ca şi când ar fi ultima!

Dacă el ar şti, m-ar strânge tare în braţe şi nu mi-ar mai da drumul niciodată, de teamă să nu mă piardă!

Dacă el ar şti…

Dar el nu ştie! El nu ştie nimic, şi tace…

Morţii vârstnici să cedeze locul morţilor tineri – Milan Kundera

2011-03-16T14:05:00.000-07:00

Kundera (unul dintre scriitorii mei preferaţi) are o pasiune pentru tipologia femeii distinse, superioare, visătoare, care are relaţii extraconjugale. Kundera o iubeşte şi nu doar că îi tolerează infidelitatea, dar o defineşte prin ea. Această femeie (despre care am mai scris, poate cu mai multă toleranţă decât acum) se divinizează prin sex, devine o zeiţă a erotismului. Ca într-un ritual sacru ea se transpune, în timpul actului sexual adulterin, într-o altă dimensiune, evadează din lumea asta prăfuită şi transcede într-o altă lume devenind intangibilă. Această femeie se unduieşte voluptuos din şolduri, murmurând şoapte pythice pe care numai preoţii luminii le pot descifra, şoapte ascunse masculului aflat dedesubtul ei, redus la stadiul de obiect, de mijloc murdar prin care se atinge lumina absolutului.

Această femeie există doar în cărţi. Doar acolo poţi să-i faci apologia şi s-o consideri superioară. În viaţa reală ea nu este nici mai mult nici mai puţin decât o târfă. Trebuie să fii un mare poet şi visător, să fii capabil să abstractizezi imens pentru a vedea sexualitatea (împărţită în stânga şi în dreapta) ca o mişcare de zeitate. Sex poate să facă oricine (chiar şi câinii de la bloc sau mai ales ei – cei din spatele blocului meu s-au înmulţit îngrozitor în ultimul timp). Nu găsesc niciun mod prin care sexul per se te poate înălţa sau te poate învălui în distincţie. Cineva îmi atrăgea atenţia mai demult că imaginea a două mamifere acuplându-se, scoasă din context (adică sex în cea mai brută formă) este cât se poate de caraghioasă şi de penibilă (atunci nu am rezonat cu această opinie. Nici acum, şi totuşi dacă priveşti lucrurile din perspectivă pur mecanică, nu e tocmai cea mai... romantică privelişte).

Ceea ce dă valoare sexului este iubirea. Dragostea adevărată care uneşte doi oameni însetaţi unul de celălalt, sete oarbă şi nebună care nu mai poate fi ostoită cu o strângere de mână, cu o sărutare pătimaşă, sete care vrea totul, tot ce poate oferi un trup.

Şi totuşi, în lumea asta efemeră nu putem trăi sus, astfel că după fiecare climax urmează declinul. Şi dacă n-ar exista iubirea, tot ce ar râmâne ar fi un imens sentiment de ruşine... Ca Adam şi Eva care îşi conştientizează goliciunea doar după ce au căzut în păcat. Însă iubirea (dacă ea există) şterge toată ruşinea şi transformă acuplarea într-o nuntă.

...Şi femeia asta se întoarce acasă şi se lasă strânsă în braţe de soţul ei (undeva dincolo de coperţile cărţii, pentru că soţul ei există doar ca să o limiteze şi să-i legitimeze astfel evadarea prin trupul zecilor de alţi trecători prin viaţa ei. Aşadar soţul ei este dincolo de lirism şi nu are ce căuta în carte). Kundera o iubeşte. Eu o dispreţuiesc.

...e timpul trecerii, când morţii vârstnici trebuie să cedeze locul morţilor tineri... Facem curăţenia de primăvară în sufletele noastre...

Falsul autostop - Milan Kundera

2011-03-06T11:57:00.000-08:00

„Nu mă sărut decât cu femeile care-mi sunt dragi”, îi spune el cerându-i să se dezbrace. Asta îmi aminteşte de o ştire mai veche din presa de scandal conform căreia o actriţă de filme porno a refuzat să se sărute cu partenerul din film, motivând că ea nu-şi înşeală iubitul. Şi on top of all, tocmai am văzut două filme pe aceeaşi temă: e ok să facem sex fără obligaţii, dar nu putem avea o relaţie.

Când s-a întors lumea cu susul în jos? Cineva îmi spune că sunt ca un puşcăriaş care tocmai şi-a ispăşit pedeapsa şi este pus în liberate: „Şi cine este preşedinte? Şi, deci, întâi facem sex şi abia după asta ne sărutăm?”

De ce oare se promovează cu atâta obstinaţie ideea transformării actului sexual într-o nevoie fiziologică dincolo de orice sentimente umane? Mănânc pentru că mi-e foame, dorm pentru că mi-e somn, fac sex pentru că... pentru că ce? E vreun cuvânt care defineşte asta? Cred că ordinea firească era alta: te îndrăgoşteşti, iubeşti, iubeşti atât de tare încât vrei să împărtăşeşti intimitatea cu celălalt, să fiţi unul, fără limite, fără obstacole, fără nimic între voi. Actul sexual trebuia să fie expresia şi urmarea firească a iubirii, premisa indispensabilă a mediului în care se nasc copiii. Suntem în plin porces de restructurare? Prima etapă: sex fără copii. A doua etapă: sex fără iubire. A treia etapă: oare ce urmează? Îmi cer scuze, dar imaginaţia nu mă ajută.

Revenind la povestea lui Kundera, paradoxul este că el o iubea pentru că era altfel decât toate femeile alea, iar ea era geloasă tocmai pe toate femeile alea şi savura voluptatea nouă şi dureroasă de a fi ca femeile alea.

El o iubea aşa cum ea i se arăta: inocentă şi sfioasă, dar în sufletul lui exista îndoiala că acele contururi care o determinau ca individualitate nu erau decât o iluzie înşelătoare în spatele căreia se ascundea una din femeile alea, încărcată cu tot felul de idei, simţăminte şi vicii.

Ea îl iubea cu tot sufletul şi dorea ca ei să-şi aparţină unul altuia pe de-a-ntregul, fără nicio rezervă, dar în inima ei se cuibărise suspiciunea că femeile alea sunt mai seducătoare şi mai atrăgătoare şi că el o va părăsi pentru o astfel de femeie.

Şi după un fals autostop, ea ajunge să fie femeia aia străină, iresponsabilă şi necuviincioasă pe care era atât de geloasă, iar el ajunge să o vadă ca pe femeile alea şi să o urască.

Iar dragostea lor... Nu mă sărut decât cu femeile care-mi sunt dragi. Dezbracă-te! Te-am plătit!

Eu sunt eu, eu sunt eu... Necunoscutul se definea prin acelaşi necunoscut: Eu sunt eu...

Asta am inţeles...

2011-02-10T09:11:00.000-08:00

Dumnezeu nu este un imens papagal roşu, spunea Kirkegaard. El nu se coboară Deus ex machina ca să ne rezolve nouă problemele de zi cu zi, ca să ne arate calea. Şi totuşi El este mereu aici, mereu prezent în cea mai subtilă şi mai profundă formă cu putinţă. Într-un comentariu la ultimul articol cineva m-a întrebat dacă eu am înţeles ceva. Ei bine asta am înţeles eu: Dumnezeu este mereu aici, mereu lângă mine, orice aş face El mă ţine de mână şi oricât de grea mi s-ar părea povara, El mă ajută să o duc. În ultima luna i-am simţit prezenţa mai mult ca niciodată. Nu s-au mutat munţi pentru mine şi nu am câştigat la loto. M-am trezit în fiecare dimineaţă când a sunat ceasul, m-am dus la muncă şi m-am întors acasă târziu. Am adormit greu şi m-am trezit greu şi nimic deosebit nu s-a întâmplat. Şi totuşi am simţit din toată inima mea că El a fost acolo lângă mine all the way şi că va fi mereu, no matter what.

Şi poate că uneori s-au întâmplat lucruri care m-au făcut să ţip „de ce?” şi poate mi-a fost greu şi aş fi vrut să schimb multe, dar am înţeles că totul e parte dintr-un mare plan şi că, deşi în anumite momente ni se pare greu de crezut, toate se întâmplă pentru că aşa este mai bine pentru noi şi într-o zi, dacă vom avea luciditatea necesară, vom înţelege totul. Asta am înţeles…

Ai grijă ce-ţi doreşti, pentru că s-ar putea să ţi se întâmple

2011-01-31T13:56:00.000-08:00

Tetis îl roagă pe Zeus să-i ajute pe troieni în bătălia cu aheii, pentru ca Agamemnon, cu armata slăbită, să-l implore pe fiul ei, Ahile, să se întoarcă în luptă alături de ahei, şi să-i spele astfel onoarea rănită. Zeus îi ascultă rugăminţile şi da, troienii le dau o lovitură grea aheilor, şi da, Agamemnon îl roagă pe Ahile să se întoarcă în luptă şi da, onoarea lui Ahile este spălată şi Ahile se întoarce în luptă unde este ucis... Tetis l-a rugat pe Zeus să-i ucidă fiul ei iubit...

Noi oamenii avem impresia că ştim ce ne dorim, vrem asta şi vrem acum! Şi ne simţim nenorociţi şi părăsiţi de Dumnezeu dacă nu se întâmplă cum vrem noi. Ne luăm de piept cu Dumnezeu pentru că nu ne împlineşte dorinţele noastre efemere şi superflue. În strigăm şi-L ocărâm pentru că ne-a uitat când noi avem o nevoie atât de mare ca lucrul ACELA să se întâmple ACUM.

Ce ar fi gândit Tetis dacă Zeus nu i-ar fi ascultat dorinţa? S-ar fi revoltat, s-ar fi mâniat, ar fi zis „Dumnezeu e rău, nu-mi ascultă ruga!” şi Dumnezeu ar fi închis ochii şi s-ar fi făcut că nu aude cuvintele grele venite de jos şi Ahile, fiul ei, ar fi trăit.

Dar Zeus nu e Dumnezeu, Zeus e doar un om cu puteri supranaturale care a dat curs unei dorinţe efemere şi ingrate. Şi au murit oameni, mulţi oameni pentru o onoare pătată.

Realitati

2011-01-25T12:20:00.000-08:00

Acum aproape doi ani învăţam despre dreptul omului de a-şi armoniza sexualitatea fizică, naturală, cu cea psihică, închipuită (adică să facă operaţie de schimbare de sex). Şi, în naivitatea mea, m-am întrebat atunci (cu voce tare) dacă n-ar fi mai simplu, mai ieftin şi mai... normal ca omul să-şi alinieze sexualitatea psihică la cea fizică.

În fiecare zi îl rugăm pe Dumnezeu să se întâmple aia, să schimbe aia şi aia ca să ne fie nouă bine. Cu alte cuvinte, îl rugăm să alinieze realitatea fizică la realitatea noastră psihică, la aşteptările noastre. Când poate ar fi mult mai simplu, mai ieftin şi mai... normal să-l rugăm să ne alinieze realitatea psihică la cea fizică.

Au trecut aproape doi ani şi-mi dau seama cât de puternică este realitatea psihică, cât de REALĂ este realitatea mea închipuită, atât de reală încât îmi pare aproape imposibil să o modific câtuşi de puţin. Cred că şi Dumnezeu a obosit să încerce. Şi din când în când, obosit de lupta cu plăsmuirile de neclintit ale psihicului meu eretic, mai mută câte un munte pentru mine, de dragul meu şi al realităţii mele psihice imuabile.

Poker

2011-01-19T13:30:00.000-08:00

Mă urmăreşte de mult timp o imagine: sunt la masa de poker a vieţii mele şi am jucat foarte mult pe o mână. Poate mai mult decât această mână face. Poate nu. Banii mei sunt acolo, în pot, o dată jucaţi nu-i mai pot lua înapoi; cărţile mele sunt aici în mână, le simt textura aspră, le privesc, am crezut în şansa mea cu ele şi am jucat prea mult. Mă uit la pot, mă uit la cărţi, iarăşi şi iarăşi, şi simt că pot să pierd pe-această mână tot ce-am băgat până acum. Dar ca să văd ce au ceilalţi, ca să-mi joc şansa până la capăt, trebuie să fiu all in. E decizia vieţii mele: mă bag all in pentru o mână în care nu ştiu dacă mai merită să cred? Sau mă arunc şi păstrez ce mi-a mai rămas pentru încă o şansă, care poate nu va mai veni niciodată?

Dealerul aşteaptă to make my move. Toată lumea aşteaptă să mă decid.

Un prof de economie din State m-a învăţat acum mulţi ani ce este costul de oportunitate. Dacă vrei să joci bine, îmi spunea el, nu trebuie să judeci după cât ai pierdut deja, ci după cât ai putea să mai pierzi dacă nu te-ai arunca la timp.

P.S. I love you!

2011-01-12T13:11:00.000-08:00

Am... bunul obicei să plâng la filme. Şi la cărţi. Ce să zic, mă emoţionez uşor. Dar de la cap la coadă am plâns la un singur film. Culmea, o comedie. Romantică. P.S. I love you!

Cred că motivul determinant al tristeţii mele este faptul că toate lucrurile pot fi schimbate, îmbunătăţite, remediate, mai puţin moartea. Cu moartea nu te joci! Este implacabilă şi loveşte fără deosebire în noi toţi! Şi are o rezonanţă cumplită în sufletul meu. Orice s-ar întâmpla mă pot întoarce să-ţi spun că îmi pare rău, pot plânge şi poate mă vei ierta, poate nu, dar cel puţin vei şti că regret... Te pot convinge să vii, să te strâng pe furiş încă o dată în braţe, să-ţi fur un sărut. Te pot urmări să-ţi văd zâmbetul sau te pot suna să-ţi ascult răsuflarea. Te pot urî că nu eşti cu mine! Dar după moarte... nimic...

În ziua în care cerul mi te-a luat am plâns şi cerul a plâns şi el cu mine. Ştia că nu e drept, dar altă cale nu exista. Şi sufletul meu s-a fărâmiţat atunci în mii de buncăţele. Mi-a trebuit atâta timp să le adun pe toate, dar chiar aşa, lipit, nu mai era sufletul meu de odinioară, era doar o adunătură de bucăţi lipite haotic cărora le lipsea nucleul ce le ţinea cândva unite.

În ziua în care cerul mi te-a luat, Universul a încetat să mai existe pentru mine. Oameni, lucruri, nimic nu mai exista, nimic nu mai conta. Erai doar tu, imaginea ta idilică ridicată la rang de zeu. În absenţa ta ţi-am construit o statuie pe care nimeni, nimeni nu putea să ţi-o dărâme sau să ţi-o conteste, nici măcar amintirile certurilor noastre şi ale greşelilor tale trecute care mă răniseră de fiecare dată atât de tare.

În ziua în care cerul mi te-a luat, mi-a luat şi sufletul meu. A lăsat aici, pe pământ doar o bucată de carne ambulantă care tremura sub apăsare amintirii tale dureroase, care refuza să mănânce sau să doarmă, care tânjea după atingerea ta stinsă.

În ziua în care cerul mi te-a luat, am înţeles că nu pot trăi fără tine. Că oricât de mult mi-aş fi dorit despărţirea, oricât de mult m-ar fi chinuit discuţiile noastre nesfârşite, lovitura prezentului e mai puternică decât orice şi mă mănâncă de ultimele fărâme de viaţă, până când o să trec dincolo, lângă tine, să ne continuăm discuţiile fără de care nu putem trăi niciunul dintre noi.

Legendele Olimpului

2011-01-06T13:26:00.000-08:00

Partea bună cu tristeţea este că te ajută să creezi. Cel puţin pe mine mă vizitează muzele cu precădere când sunt tristă. Zilele acestea, spre exemplu, am scris patru articole pentru blog, dar nu le-am postat, pentru că Spartacus încă... produce (e pe bază de sex şi violenţă, deci atrage cititori, după cum am mai spus). Spre exemplu luni am avut 53 de vizitatori unici, marţi 41, iar ieri 40, în timp ce azi la ora 14 aveam deja 37 de vizitatori unici.

Şi tristeţea asta prolifică mă face să mă gândesc mult la trecut cu acea nostalgie dureroasă care îţi picură în suflet venin şi miere în acelaşi timp. „Legendele Olimpului” - cartea copilăriei mele pe care am citit-o cu coatele pe băncile şcolii.

„Legendele Olimpului” am citit cartea asta de 4-5 ori şi nu m-aş sătura de ea niciodată. Paler avea dreptate: zeii grecilor sunt simpatici tocmai pentru că sunt răi şi răzbunători, au pasiuni bolnăvicioase şi sentimente prea umane pentru nişte divinităţi. De fapt, nu sunt zei, sunt doar nişte oameni cu puteri supranaturale!

Ceea ce e cu adevărat spectaculos, însă, este faptul că zeii ăştia de fiecare dată când atacă... înscriu. Adică de fiecare dată când se coboară pe pământ să... îmbrăţişeze (ce vreţi, e carte pentru copii!) o pământeană, fac şi-un copil cu ea. Bine, totul are o explicaţie: crearea acestor legende a fost uşor... impulsionată de bazilei, căpeteniile grecilor din acea perioadă, ca să-şi argumenteze originea divină şi să-şi susţină legitimitatea (cum am zice noi, trafic de influenţă).

Grecii erau mari specialişti în semiotică: toate legendele lor au semnificaţii dincolo de aparentele poveşti de adormit copiii (sau oamenii mari). Nu cred că am mai întâlnit atâtea simboluri ascunse în poveşti care la prima vedere par atât de simple. Şi asta mi se pare extraordinar de greu de făcut!

Şi o altă concluzie ar fi că grecii ăştia (la fel ca şi mine) erau mereu trişti: toate poveştile lor se termină rău. Singura poveste cu happy-end care îmi vine acum în minte este cea dintre Eros şi Psyche, care trăiesc fericiţi pentru eternitate. Dar după câtă suferinţă... E preţul pe care trebuie să-l plătim! Poate că zeii greci încă veghează la nefericirea noastră, de este atâta mizerie în lume.

P.S. Preferata mea a fost întodeauna Atena. Dar până şi ea a transformat-o pe Arahneea în păianjen, ca răzbunare că a ţesut mai frumos decât ea. Nu există bine fără de rău nici măcar în înţelepciune!

Spartacus - Blood and Sand

2011-01-03T05:02:00.000-08:00

Vara trecută am vazut Spartacus. De două ori, dar nu m-am învrednicit să scriu nimic, deşi erau multe de spus. Ieri, însă, am întâlnit două persoane cărora le-a plăcut filmul, la fel ca şi mie, şi ne-am amintit împreună de el, ceea ce m-a bucurat mult.

Filmul acesta am vrut să-l văd aşa cum aş citi o carte, pe îndelete, fără grabă. Da, ştiu, lumea a criticat filmul că e prea comercial, că e plin de sex şi violenţă. Dar aşa era atunci! Serios, aşa era… Şi mie mi-a plăcut. Pe lângă fresca acelei perioade (Antichitatea, cea mai interesantă parte a istoriei), filmul a prezentat o frumoasă poveste de dragoste. Ideea principală (în ceea ce mă priveşte) este că fiecare are un motiv determinant, o cauză pentru care se trezeşte dimineaţa şi care îi ghidează paşii şi acţiunile, făcându-l capabil de lucruri mai presus de sine, de fapte de care nu s-ar fi crezut în stare şi pe care nu le-ar fi putut face în absenţa acestui imbold atât de puternic. Pentru unii este dorinţa de glorie, pentru alţii e dorinţa de înavuţire, pentru el este femeia vieţii sale. Nu iubirea în general, ci doar ea, atingerea şi prezenţa ei. Nimic nu e prea mult pentru a fi cu ea, nimic nu e prea greu, nimic nu e prea de preţ, nici măcar viaţa sa. Totul pentru acea femeie. Şi asta e iubire în cea mai pură şi mai nealterată formă.

Şi aici aş fi schimbat ceva în realizarea filmului. Aici cei care susţin caracterul comercial al filmului au un argument ce nu poate fi contrazis. Eu nu aş fi ilustrat niciodată iubirea dintre el (nu-i voi spune Spartacus, pentru că nu acesta este numele său, ca soţ al ei) şi Sura, în latura sa pur carnală, pentru că această iubire a fost mult dincolo şi peste acest instinct comun tuturor fiinţelor, a fost ceva ce foarte puţini au. Realizatorii filmului aveau din belşug scene de sex în lumea romană cât să umple filmul şi să-i atragă pe cei interesaţi de astfel de scene, nu trebuiau să ponegrească astfel iubirea dintre ei, care s-a consumat intim în căminul lor, nu în văzul lumii.

În rest, trebuie să recunosc că filmul mi-a plăcut, cu toată partea lui comercială, pe care am luat-o ca atare. Chiar scenele de violenţă au avut un impact aparte asupra mea, împreună cu jocul de-a viaţa şi de-a moartea asupra altora: am stat clipe în şir după aceea meditând asupra acestor lucruri. Aşa că aştept seria următoare, deşi mi-e teamă de continuările care nu se ridică la înălţimea aşteptărilor...

Crima din Orient Express - Agatha Christie

2010-11-20T06:48:00.000-08:00

Sinestezie: stau pe şezlong, pe malul mării, adăpostită sub umbrelă de căldura toropitoare, cu un frappe alături şi citesc Agatha Christie. Iată un peisaj de care-mi voi aminti cu plăcere (în ciuda altor factori perturbatori existenţi la acel moment, dar care nu merită menţionaţi câtuşi de puţin), în nopţile petrecute la birou. Da, pentru că am spus ca nu voi mai citi Agatha Christie şi întrucât consecvenţa este cuvântul de ordine pe acest blog, iată-mă revenind cu o recenzie pentru una dintre cele mai celebre cărţi ale doamnei, „Crima din Orient Express”, pe care am citit-o astă-vară (iar acum este noiembrie :D).

Tot în spiritul consecvenţei declarate am suspectat de crimă, succesiv sau concomitent, mai multe personaje, dar recunosc cu mâna pe inimă că nici prin gând nu mi-a trecut adevăratul scenariu. Cred că trebuie să-mi aprofundez „studiile” foarte mult pentru a putea măcar intui cine ar putea fi criminalul, în viitoarele mele lecturi. Acum, după trei cărţi de-ale Agathei citite, tot ce pot spune e că nu trebuie să mă aştept la nimic previzibil. Cred că cel mai indicat ar fi să trec toate variantele previzibile pe hârtie pentru a le elimina şi a rămâne cu… adevăratul criminal (sau criminali).

Recomandarea mea este ca, dacă veţi citi cartea, să nu vă puneţi mintea cu toate detaliile care vă sunt oferite, să nu vă faceţi scheme cu personajele, orele la care au părăsit compartimentul sau culoarea kimono-ului lor pentru că nu vă vor folosi la nimic. Mai bine savuraţi cartea şi puneţi-vă flerul la încercare! S-ar putea să aveţi mai mult noroc şi până la urmă, chiar dacă nu veţi descoperi singuri adevărul (ceea ce e cel mai probabil! Nu vreau sa vă jignesc inteligenţa, dar din cele trei cărţi citite până acum, asta este de departe cea mai „grea”), tot vă veţi alege cu plăcerea de a citi relaxat o carte bună.

P.S. Simt nevoia să fac precizarea că acest blog nu reflectă opiniile şi convingerile mele, ci reflectă opiniile şi convingerile mele la un moment dat :)

Ciuleandra - Liviu Rebreanu

2010-10-31T05:18:00.000-07:00

Iarăşi carte versus film – Ciuleandra. Deşi am mai spus că nu este o înfruntare dreaptă, deoarece cartea va câştiga mereu, având atuul de a prezenta mult mai multe planuri, de a face introspecţii în mintea personajelor, de a „fugi” de la un plan la altul şi, mai presus de toate, de a permite cititorului să-şi imagineze şi să-şi construiască singur decoruri, stări, chipuri şi sentimente, iată-mă acum recunoscând valoarea unui film, dar tocmai pentru că a surprins detalii semnificative din carte, a creat motive şi laitmotive şi mi-a oferit un alt final. Apreciez pentru prima dată un film care se desprinde de carte dar tocmai pentru că o face pentru a suplini ceea ce cartea nu mi-a dat (cred că viziunea mea se suprapune cu cea a regizorului/scenaristului, pentru că în general abaterile de la carte mi se par sacrilegii).

Ceea ce m-a impresionat mult la Liviu Rebreaunu de la început a fost faptul că a recunoscut că pentru el scrisul este un proces greu şi dureros. Cred că iubesc mai mult o carte născută din durere decât una care a curs lin din mâinile autorului ei. Şi Ciuleandra s-a născut greu. „Mi-e dragă pentru că durerile naşterii ei au fost grele”, spune Rebreanu. E o carte psihologică, greu de ecranizat (dacă mă întrebi pe mine).

Şi totuşi Sergiu Nicolaescu a făcut o treaba extraordinară. Chiar nu înţeleg de ce îl critică unii, cred că trăim în ţara în care tot ce e bun trebuie desfiinţat, trebuie făcut praf. Ştiu că cinematografia românească nu este una dintre cele mai bune ale lumii, dar fără Sergiu Nicolaescu ea n-ar fi existat deloc. Şi Ciuleandra – filmul este o capodoperă. Am spus că, de obicei, când văd filmul sunt uşor dezamăgită pentru că nu se ridică la înălţimea cărţii (nici n-ar avem cum să urmărească toate planurile cărţii) şi pentru că se abate de la linia cărţii (aşa cum am proiectat-o eu - asta e greşeala mea pentru că tocmai aceasta e frumuseţea cărţii, că dă libertatea cititorului să-şi imagineze totul cum vrea el; deci n-ar trebui să privesc cu reticenţă perspectivele altora asupra cărţii), dar de data aceasta a surprins nuanţe din carte şi le-a redat exemplar.

Ce mi-a plăcut? Mi-a plăcut modul cum a prezentat intercalarea dintre planul oniric (obsesiv) şi planul realităţii: în film Ciuleandra e jucată de ţăranii încătuşaţi, aduşi la execuţie sub ochii copilului Puiu, jucată în noroi ca ultim dans înaintea morţii, obsesiv, iarăşi şi iarăşi, până când locul lor înaintea plutonului de execuţie este luat de Puiu însuşi. Şi mi-a mai plăcut că jocul Ciuleandra este într-adevăr laitmotivul filmului, este redat atât de bine încât aproape că-i poţi învăţa paşii uitându-te la film. Ciuleandra - jocul nebun al existenţei, jocul dinaintea nunţii şi jocul dinaintea morţii. Dar cel mai mult la film mi-a plăcut că, în final, Puiu se sinucide. Aşa ar fi trebuit să fie şi în carte. Rebreanu a fost blând…

Ceea ce lipseşte în mod inexplicabil din film, deşi e prezent în carte (şi are şi doza de comercial necesară unui film) sunt amintirile lui Puiu din viaţa lui mondenă, înconjurat de femei uşoare, întreţinute, în timp ce Mădălina îl aştepta cuminte acasă. Cred că erau necesare pentru conturarea imaginii lui complete: un om care a avut totul, bani, influenţă, femei… mai puţin dragostea maternă. Mă întreb dacă lipsa mamei sale şi sângele neamestecat (obsesiile tatălui) au fost într-adevăr cauzele nebuniei sale. Sau poate este faptul că un om care a avut totul nu se poate mulţumi cu jumătăţi de măsură. Poate nu era nimic patologic, era doar frustrarea celui căruia nu i s-a refuzat niciodată nimic, de a fi lipsit tocmai de iubirea soţiei sale.

Ceea ce nu a înţeles el este că iubirea nu se cumpără bani şi nu se ia cu forţa, ea se câştigă. Şi el nu a fost în stare de asta. Părerea mea este că nici măcar nu a încercat. Pentru el Mădălina era doar o fată simplă, o ţărăncuţă care prin mila lui a devenit o doamnă de oraş şi care îi datora lui tot ceea ce ea are. Pentru el faptul de a o fi luat-o din sat era un act de milă, un act caritabil din partea unui boier faţă de o ţărancă, iar nu furtul unei vieţi. Ea era creaţia lui (de fapt a tatălui lui) şi trebuia să i se aştearnă la picioare, aşa cum făceau toate femeile uşoare din viaţa lui. Dar ea era altfel: poza pentru ei, se prefăcea a fi femeia pe care ei o doreau, dar îşi plângea soarta în adâncul sufletului ei (doctorul Ursu, cel care o cunoştea cel mai bine, a văzut asta în ochii ei). Smerită şi ascultătoare, a făcut numai ce au dorit ei de la ea, dar mintea nu i-au putut-o fura, inima nu i-au putut-o îmblânzi. Dacă ar fi ţipat la el, dacă l-ar fi ocărât pentru că i-a furat viaţa, dacă s-ar fi aruncat în braţele doctorului Ursu, iubirea vieţii sale, Puiu ar fi avut motive s-o urască, s-o bată, s-o repudieze. Dar aşa, nu avea nimic să-i reproşeze şi asta îl înnebunea. Trupul ei era la cheremul lui, dar sufletul ei nu a fost niciodată al lui! Iubirea ei i-a fost mereu refuzată şi asta l-a adus la disperare. Alintatul vieţii nu a ştiut să-şi trăiască înfrângerea (şi nici prin cap nu i-a trecut că ar fi putut să lupte pentru ea ca să o cucerească) şi cea mai la îndemână cale a fost să înlăture, pur şi simplu, din viaţa sa, cauza celei mai mari frustrări, să o ucidă!

De-asta spun că sinuciderea era finalul cel mai potrivit…

Patima Rosie - Mihail Sorbul

2010-10-17T12:15:00.000-07:00

Căutam o carte în biblioteca de acasă (pentru necunoscători, acasă este la Buzău) şi am găsit Patima roşie. Am luat-o de pe raft, cartea asta… eram sigură că am mai citit-o o dată prin liceu. Am deschis-o şi m-a cuprins o ciudă pentru că nu-mi mai aminteam nimic din ea, nimic, nici acţiunea, personajele, nici măcar dacă am citit-o pentru şcoală sau doar pentru mine. Trebuia să o citesc din nou!

La început numele personajelor mi s-au părut stranii. Mi-am zis că e un capriciu al scriitorilor români (Mihail Sorbul n-ar fi singurul). Dar apoi mi-am dat seama (întâmplător, citindu-i numele Crinei): numele au o semnificaţie!

Crina este fecioara inocentă, pură ca un crin.

Castriş poate să vină de la cast (cel puţin la suflet, pentru că o iubeşte nebun pe Tofana şi îi iartă tot) sau, ca să fiu puţin rea, de la castrat, pentru că nu ia nici un fel de atitudine în faţa Tofanei şi îi tolerează chiar şi infidelitatea.

Sbilţ se defineşte singur: este laţul cu care hingherul prinde câinii. De fapt el se zbate în laţ, se simte prea mare pentru viaţa lui, prea inteligent pentru lume şi lumea îl strânge ca un sbilţ.

Rudy probabil că vine de la rudimentar, un don juan rudimentar care-şi colecţionează femeile sub forma unor panglici legate la mandolină, dar se simte complexat în faţa unei femei inteligente.

Dar ce înseamnă Tofana? Am stat şi m-am întrebat... Primul lucru care mi-a venit în minte a fost teofanie – arătarea lui Dumnezeu. Oare Tofana e mâna destinului, cu care Dumnezeu croieşte soarta celor din jurul acestei femei, mâna cu care mângâie, dar mai ales mâna cu care pedepseşte?

Vă recomand să citiţi piesa (e o piesă de teatru) şi să-mi spuneţi ce părere aveţi!

Calomnii mitologice - Octavian Paler

2010-10-10T11:03:00.000-07:00

Am dezertat de pe blog, ştiu. Pledez vinovat, guilty as charged! Nu am un motiv care să-mi asigure achitarea măcar pe 18 indice 1, dar undeva, în sinea mea există motive, sute, mii de motive obscure, înţelese doar de mine şi care şi-ar pierde orice sens dacă le-aş da glas. Dar dacă nu am mai scris, nu înseamnă că nu am mai citit nimic. Am 5 cărţi care aşteaptă cuminţele să le fac recenzia, să de disec puţin, măcar puţin de tot.

Şi într-o ordine fără de ordine voi începe cu ultima, cea mai recentă pe care am luat-o din dulap pentru că îmi amintea de illo tempore, de timpul mitologic, cum spune Paler, de copilărie. În copilărie am iubit zeii din Olimp şi eroii Greciei, le-am citit legendele pe nerăsuflate, le-am devorat. Şi acum, la o altă vârstă, una mai săracă şi mai lipsită de perspective (atunci aveam ani să visez la imortalitate, acum am ani să ştiu că ea nu va veni pentru mine), am luat Calomniile mitologice ale lui Paler să mă însoţească pe drum. E plăcut să ai un profesor universitar lângă tine în tramvai, care te ţine de mână şi îţi vorbeşte ca unui prieten. Am aproape un sentiment bolnăvicios că dacă ar fi venit chiar el, Paler şi mi-ar fi vorbit direct şi mi-ar fi fost călăuză, nu l-aş fi înţeles şi nu aş fi primit cuvintele lui cum am înţeles şi primit acele rânduri scrise migălos în zile de singurătate şi bătrâneţe. În vin în minte versuri scrise demult (se pare că versurile lui Arghezi îmi urmăresc existenţa, pentru că astea nu sunt singurele versuri ale lui care îmi descriu viaţa, în ultima perioadă. Poate e răzbunarea lui artistică pentru că l-am desconsiderat mult timp şi l-am înţeles târziu):

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,

Decât un nume adunat pe-o carte.

În seara răzvrătită care vine

De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci,

Suite de bătrânii mei pe brânci,

Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,

Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Urmarea firească e că voi citi din nou (a câta oară?) şi poate în mod anacronic, Legendele Olimpului. Îmi amintesc că am luat un 10 la limba latină, în clasa a IX-a (ultimul an de latină) pentru că am început să înşir poveşti cu zei greci şi romani. Pentru mine era ceva absolut firesc, au fost parte din copilăria mea, le ştiam nazurile, gusturile, păcatele, îi ştiam pe dinafară. Dar probabil că profesoara a fost surprinsă. Mi-a dat zece fără să conjug măcar un verb, fără să scot măcar un cuvânt în limba latină (n-aş mai fi luat 10 dacă aş fi făcut-o :P). Şi acum am iarăşi chef de ei pentru că mi-a făcut plăcere să mi-i amintesc prin cuvintele lui Paler. Şi mi-au mai plăcut amintirile lui din copilărie şi din adolescenţă pentru erau spuse cu o sinceritate brută, imposibil să ascundă vreun neadevăr (iarăşi inexplicabila foame de autentic). Bine, e vorba de adevăruri subiective, pentru că nu erau numai întâmplări, erau percepţii (şi poate mai puţin contează ce s-a întâmplat în realitate, pentru că aici nu judecăm faptele, ci ceea ce am trăit noi, ce am înţeles noi din fiecare realitate pe care am experimentat-o).

În legătură cu celelalte pledoarii ale lui Paler, trebuie să spun că nu sunt de acord cu teoria lui despre Don Juan. Ca să vă pun în temă, Paler scrie pledoaria unei femei pentru Don Juan, în faţa juriului care îl judecă pe acesta. Mi-e şi frică să spun ce-mi trece prin cap, având în vedere faptul că am mai încercat-o şi altădată şi am fost contrazisă… Tot ce pot să fac este să (încerc să) mă abţin de a mai vorbi în numele tuturor femeilor (deşi cred că sunt mai îndreptăţită decât Paler să o fac, pentru simplul motiv că eu sunt femeie şi el nu). Totuşi, se pare că, în definitiv, noi femeile nu suntem deloc la fel şi poate că sentimentele mele puse pe seama tuturor îmi jignesc suratele şi îi contrariază pe bărbaţi.

Latura feminină a lui Paler este de părere că Don Juan este mai puţin vinovat decât ceilalţi bărbaţi, pentru că el nu promite decât ceea ce poate da şi anume o noapte. Ceilalţi bărbaţi promit luna de pe cer şi la sfârşit oferă doar o viaţa anostă de spălat chiloţi lângă un om căruia nu-i mai pasă (ideea era aceeaşi, dar am exprimat-o cu cuvintele mele). Je ne suis pas d’accord! În primul rând pentru că femeile au nevoie să fie minţite frumos (bine, le-ar conveni mai mult un adevăr frumos, dar dacă nu se poate, se mulţumesc şi cu o minciună credibilă), în spatele căreia să-şi spele onoarea. Iar vorbesc în numele tuturor femeilor, deşi m-am obligat (să încerc) să nu o fac, dar dacă vrei să te culci cu o femeie, trebuie să-i promiţi iubirea ta pentru ca ea să se poată minţi că nu e o femeie uşoară şi că o face în numele iubirii. Dragii mei don juani care mi-aţi adus argumente contrare de fiecare dată când am încercat să susţin această idee, admit, în faţa probatoriului dvs. impresionant faptul că este posibil să existe femei cărora să le promiţi o noapte şi ele să accepte (sau să ţi-o ceară chiar ele), dar cred că procentul lor este unul foarte redus (aţi avut voi noroc că le-aţi întâlnit tocmai pe acelea). Majoritatea femeilor trebuie mai întâi cucerite, minţite frumos dacă nu e loc de adevăr în cauză, pentru a fi ele împăcate cu ele însele că au fost păcălite, înşelate de un nemernic, dar că onoarea lor de femei integre nu a fost ştirbită. Concluzionând, dacă Don Juan nu ar vinde vise, ci ar promite răspicat doar o noapte de pasiune şi apoi adio, palmaresul său impresionant s-ar reduce drastic (mă feresc să dau procente ca să nu-mi sară don juan-ii contemporani în cap).

2010-07-17T01:16:00.001-07:00

Ce funny! Pentru noi românii, cel care-ţi taie părul se cheamă frizer sau coafeză, ambii închipuiţi în halat alb cu papuci de spital în picioare, într-o magherniţă cu feroneria vopsită într-un alb murdar, cu mozaic pe jos şi nişte tuburi mari în care îşi bagă femeile capul pentru „permanent”. Frizerul, ca să completăm peisajul, e ăla care joacă table pentru că şah nu ştie.
Şi în acest peisaj mioritic răsar nişte tineri emo şcoliţi (cică) pe la Milano care vor şi ei să taie părul oamenilor, deci să fie frizeri/coafeze, dar dacă se poate pe bani mulţi şi fără să fie încadraţi în tiparele de mai sus. Şi atunci, ce s-au gândit ei? Că ei nu sunt frizeri/coafeze, sunt hair stylists sau herstilişti. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Ce-nseamnă piaru’ dom’le!

În fiecare zi Dumnezeu se roagă la mine - Chris Simion

2010-07-14T12:49:00.000-07:00

Mi-am dorit să citesc cartea pentru că mi-a plăcut titlul, pentru că, da, în fiecare zi Dumnezeu se roagă la noi. Apoi am văzut coperta şi nu mi-a mai plăcut. Apoi am văzut-o pe ea şi mi-a plăcut iarăşi. Apoi am citit cartea şi nu mi-a mai plăcut. Apoi am citit scrisoarea trimisă din iad şi am înţeles totul. Cartea începe bine, ideea e bună, dar la un moment firul epic începe să scârţâie. Încep să se emită nişte idei total contrare credinţelor mele, fapt care mi-a trezit o repulsie exagerată ce m-a împiedicat să mai văd dincolo de rânduri, să citesc dincolo de cuvinte. O să pun mai jos un pasaj pe care l-am scris înainte de a termina cartea, tocmai ca să vedeţi ce aversiune cumplită mi-a trezit:

„Cartea începe bine, dar continuă catastrofal şi e plină de inadvertenţe. Începând de la cele evidente (de exemplu judecătorul S a fost orfan şi apoi aflăm că părinţii lui, profesori, l-au învăţat să fie ateu), continuând cu cele din lungile monologuri filosofice (aici nu-mi vine nici un exemplu, dar dacă mă ambiţionez, mai citesc o dată cartea cu creionul roşu în mână ca să subliniez toate răzgândirile Sarei) şi încheind cu imaginea de suflet apostat pe care încearcă să i-o facă Sarei şi nu reuşeşte pentru că nu are curajul să meargă până la capăt. La început vrea s-o „piardă” pe Sara s-o scoată din tipare, dar nu are curajul să-i dea drumul de tot, o tot reabilitează forţat. De exemplu Sara pleacă de acasă la 14 ani doar cu hainele de pe ea, rupe orice legătură cu familia (dar în Bucureşti stă în casa unei mătuşi), dansează la bară într-un club (dar e eminent studinte în drept). În club „câştiga de zece ori mai bine decât orice amărât de stagiar, dar asta nu o făcea fericită” – dar ce o făcea fericită, may I ask? Să danseze aproape dezbrăcată pe un cub sau în jurul unei bare metalice? Pentru că dacă banii nu contau, sunt convinsă că, în pofida imensului ghinion care o împiedica să-şi exercite meseria pentru care se pregătise (e invocată „lipsa unei hârtii” - şi întrucât am trecut şi eu prin procesul de admitere în profesie după facultatea de drept, stau şi mă întreb cam ce hârtie îi lipsea?!), ar fi găsit o meserie mai prost plătită dar care s-o împlinească sufleteşte. Don’t get me wrong, n-am nimic cu dansatoarele la bară, dar am muuulte cu eminentele absolvente de Drept pe care le împiedică o hârtie să-şi exercite meseria şi care, bietele, negăsind niciunde să se angajeze, ajung să danseze prin cluburi. Iar discuţia cu patronul clubului de noapte e genială! Nu mă pot abţine să nu citez aici puţin din înţelepciunea acestuia: „Povestea ta e o poveste. Atât. Ca şi viaţa. Trăim cât de multe poveşti putem. Cei mai mulţi dintre oameni nu au curajul să trăiască poveştile, însă au nevoie să le asculte şi să respire viaţa lor”. Câtă înţelepciune într-un singur patron de club de noapte!
Impresia mea este că această carte a fost scrisă pe o perioadă atât de lungă de timp că până şi autoarea a uitat despre ce scrisese până atunci. Şi mai cred că, după ce la început era plină de inspiraţie, pe parcurs a părăsit-o muza, astfel că a fost nevoită să umple paginile cu poeziile în proză (dacă-mi permiteţi abuzul de limbaj) pe care le scrisese anterior şi pe care le-a inserat pe ici-colo prin carte. Dar le-a inserat fix unde nu trebuia! Dacă punea lungile monologuri despre iubire ale Sarei în perioada în care ne descria povestea de dragoste cu Ilia nu m-ar fi deranjat (chiar tare), deşi dacă vreau să citesc poezie, iau o carte poezii, nu un roman. Dar aceste mini-eseuri au fost inserate când ea era în mănăstire şi nu exista niciun EL, ba dimpotrivă, exista sentimentul că ea nu se va mai îndrăgosti niciodată şi chiar acela că nu a iubit niciodată cu adevărat pe nimeni. Contradicţia e la ea acasă.”

A fost o greşeală din partea mea. Când am primit cartea, primul gând pe care l-am avut a fost să scot scrisoarea din plic şi să citesc. Dar ea (autoarea) m-a rugat să nu o fac, aşa că am ascultat-o. Poate că totuşi ar fi trebuit să o scot. Aş fi înţeles totul de la început, aş fi citit cu alţi ochi, n-aş mai fi dispreţuit-o pe Sara, aş fi compătimit-o.

O să mă revanşez şi o să mă duc la piesă de teatru regizată de ea. Sunt sigură că are o grămadă de lucruri de spus, mi-am dat seama de când am văzut-o.

2010-06-13T02:16:00.001-07:00

EU. TU. Cine eşti TU? TU nu eşti omul cu 10 talanţi, nici cel nu unul. TU eşti omul cu 100 de talanţi, care i-a risipit pe toţi şi acum e gol. Pierdut. TU plângi. EU… unde sunt? Oare exist? Unde sunt EU când TU ai nevoie de mine?

Stapan si sluga - Tolstoi

2010-06-10T10:00:00.001-07:00

Scriitorii ruşi scriu despre Dumnezeu în fiecare frază, chiar fără a-I rosti numele. Cred că e influenţa creştinismului răsăritean înfipt în tradiţii nepervertite. E o plăcere să-i citeşti, să-i auzi vorbindu-ţi ca nişte înţelepţi bătrâni.
Cine crede în predestinare să ridice o mână sus. Să ridice o mână cine crede că te naşti stăpân sau slugă, că ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Regula ar fi că nu trebuie să credem în asta, ceea ce e oarecum bine pentru moralul nostru, în sensul că nu suntem condamnaţi la o soartă pe care nu o putem schimba. Creştinismul nu ne transformă în damnaţi, ne dă şansa să ne croim singuri destinul, după cum ne duce capul sau sufletul. Întrebarea care se pune este cum se împacă această libertate promisă cu faptul că Dumnezeu ştie dinainte ce şi cum vom face, ca şi cum viaţa noastră e un film pe care l-a văzut deja (ce vorbesc eu aici?! El l-a creat!). Nu e şi asta tot un fel de predestinare? Cum sună: „Ai libertatea să alegi, e alegerea ta şi numai a ta, dar eu ştiu dinainte ce vei alege şi unde vei ajunge”. Iisus îi spune lui Petru că se va lepăda de El de trei ori şi totuşi e alegerea lui Petru să o facă (deşi a fost prevenit!), doar că Dumnezeu ştie dinainte ce va alege.
Pare puţin cinic, nu-i aşa, să ţi se ofere posibilitatea de a alege de către cineva care ştie deja pentru ce vei opta, să ţi se dea posibilitatea să te căieşti de către cineva care ştie deja că nu o vei face? Şi totuşi nu este! Altfel n-am înţelege nimic, n-am crede niciodată că Dumnezeu ştie dinainte fără să influenţeze nimic, că s-a întâmplat întocmai după cum am fi decis noi. Dacă nu ne-ar da posibilitatea iarăşi şi iarăşi să alegem, mergând dinainte pe varianta pentru care oricum am fi optat, noi n-am înţelege nimic şi ne-am văicări că suntem condamnaţi la predestinare, că nu putem face nimic să ne schimbăm soarta deplorabilă, că e numai vina Lui că am ajuns să ne scăldăm în mizerie. Ce convenabil să fie tot timpul cineva la îndemână pe care să dai vina! Şansa să te salvezi ţi se oferă la tot pasul. Unii o valorifică, alţii nu. E alegerea fiecăruia.
Stăpânul şi sluga înfruntă iarna rusească pentru o afacere foarte bună. De două ori li se oferă şansa să rămână în casa unor prieteni peste noapte şi să se salveze. De două ori o refuză (stăpânul. Vorbeşte banul. Dar este oare drept ca altul să aleagă pentru tine? Ceea ce cred, este că fiecare alegere pe care o face altul pentru tine se datorează faptului că la un moment dat tu ai ales ca acel altul să aleagă pentru tine). Scuza frustraţilor: aş fi făcut şi eu lucrul acela dacă mi s-ar fi oferit şansa. Aş fi fost şi eu Napoleon dacă m-aş fi născut în secolul XVIII. Oamenii nu au nevoie de premise extraordinare care să fie extraordinari. Stăpânul îşi dă viaţa pentru sluga sa într-o iarnă siberiană, la câţiva kilometri de sat. Stăpânul îşi pierde viaţa, dar îşi salvează sufletul fără ca universul să construiască în jurul lui împrejurări excepţionale.

2010-06-06T04:54:00.001-07:00

Ştiu că mulţi mă vor dezaproba pentru ceea ce scriu acum şi mai ştiu că şi eu mă voi judeca mai târziu. Nu era femeie sau bărbat, era un androgin cu faţa arsă, cu o pătură murdară pe umeri şi cu privirea pierdută. Nu se uita la mine, se uita prin mine, departe şi în mâna stângă ţinea strâns o sticlă de băutură. Nu cerşea, nu spunea nimic, era pur şi simplu departe. L-am privit cu dezgust ca pe o fiinţă pierdută şi imposibil de reabilitat. Celebrul gând mi-a trecut prin minte, nu-i dau bani pentru că oricum o să-i arunce pe băutură. Şi pe ce aş fi vrut să-i arunce? Dacă există ceva pe lumea asta care să-l ajute să suporte mizeria în care se bălăcea atunci lucrul acela merită să cheltuiască pe el toţi banii pe care-i primeşte. Ieşire nu există, există doar uitare, o anestezie intravenoasă administrată zilnic, oră de oră, care face cald atunci când afară sunt minus 10 grade, care face moale când între tine şi asfalt e doar un carton murdar, care face adăpost când ploaia cade în ropote. Mizerii mai mari şi mizerii mai mici. Mizerii în care toţi ne bălăcim, fiecare cu antidotul lui, cu globul lui de sticlă. Deşertarea deşertărilor şi toate sunt deşarte…
Ştiam că o să-şi ia băutură şi i-am dat bani pentru asta. I-am dat bani să fugă, să uite, să poată îndura. Altă ieşire nu există.

1984 - George Orwell

2010-05-02T09:16:00.000-07:00

Tocmai am citit o carte despre dictatură, despre manipularea maselor, despre supunere prin teroare, despre o lume în care războiul este pace, libertatea este robie şi ignoranţa este forţă şi tot ceea ce-mi vine mie să scriu este despre dragoste şi despre „efectul invers”. Dar nu mă pot abţine, trebuie să scriu asta şi pe urmă gata, promit să vorbesc despre lucruri mai serioase. Winston, personajul principal, se simte sufocat de regulile absurde ale dictaturii în care nu s-a născut, dar în care trăieşte parcă dintotdeauna (amintirile lui despre cum era înainte sunt puţine şi vagi, întrucât era foarte mic atunci, iar amintirile celorlalţi par a se fi şters cu buretele, par să fi dispărut ca prin minune, aşa cum au dispărut toate documentele, toate cărţile de istorie care ar fi putut contrazice ideea că înainte de a fi Partidul, oamenii duceau o viaţă îngrozitoare). Frustrările de a nu putea schimba nimic, îl fac să se gândească la sinucidere. Şi pe acest fundal dezolant, bruneta de la departamentul de literatură îi strecoară în mână un bileţel pe care scrie doar atât: „Te iubesc!”, iar acest gest îi întoarce viaţa cu susul în jos: nu mai vrea să se sinucidă, ba chiar se teme să se mai aventureze în mahalaua proletarilor pentru a nu-şi pune viaţa în pericol, începe să nutrească sentimente pentru fată (pe care cu nici o săptămână în urmă plănuia să o ucidă, pentru că bănuia că e trimisă de Partid să-l urmărească) şi o visează noaptea goală. Şi astea doar ca efect al unui singur bileţel. Nimic altceva, nicio vorbă, nicio atingere, doar un bileţel.
Pe lângă efectele de panaceu ale iubirii (deodată ai pentru ce să trăieşti, deodată merită să înduri suplicii la gândul împlinirii iubirii tale) aş mai vrea să subliniez „efectul invers” şi anume îi spui persoanei (care nici nu-ţi remarcase prezenţa până în acel moment) că o iubeşti (ceea ce, aparent, te pune într-o situaţie de inferioritate) şi apoi îi dai puţin timp să se îndrăgostească de tine. Singură, fără alte intervenţii din partea ta. Paradoxal, nu?
În altă ordine de idei, continui să cred că filmul nu se poate ridica la înălţimea cărţii. Exceptând subiectivismul (sunt oameni care, în general, preferă să vadă filmul şi alţii, eu, care preferă cartea), acest lucru îl găsesc oarecum firesc, având în vedere faptul că în carte putem avem o sumedenie de planuri pe care se desfăşoară acţiunea (fire epice, parcă aşa ne învăţau la literatură într-a şasea), că autorul poate explica într-o propoziţie cine sunt X şi Y, că poate face o retrospecţie într-o frază şi poate să ne spună de fiecare dată ce gândeşte personajul, ceea ce e mai greu în film, unde doar faţa actorului nu poate sugera tot ceea ce se poate spune prin cuvinte şi, în plus, scenaristul trebuie să-şi aleagă un plan (fir epic) din carte pe care să-l ecranizeze, pentru că nu le poate ilustra pe toate în 2 ore de film. Apropo, poate cineva să-mi recomande un caz în care filmul bate cartea? Sunt chiar foarte curioasă!
Ce nu mi-a plăcut la film (să nu mă înţelegeţi greşit, filmul este genial, mai ales modul cum îmbină visul cu realitatea):
-    cred că cei care nu au citit cartea nu au înţeles rolul cafenelei „La Castani” – un loc rău famat, locul de întâlnire al celor care fuseseră în camera 101 – „Under the spreading chestnut tree / I sold you and you sold me” şi cu atât mai puţin scena cu Rutherford care plânge;
-    în prima parte a filmului nu reiese foarte clar obsesia pentru O`Brien (sunt convinsă ca cine nu a citit cartea nici nu a remarcat schimbul de priviri dintre Winston şi O`Brien de la începutul filmului; iar dacă l-a remarcat, nu şi-a dat seama când a apărut O`Brien că el a fost cel care l-a privit la cele 2 minute de ură). Dar asta s-a compensat, pentru că în film e ilustrat în mod remarcabil cât de mult l-a iubit Winston pe O`Brien (mai mult decât pe Julia, în opnia mea) – scena visului, în care O`Brien îi vorbeşte şi Winston îi spune „Te iubesc!”, urmat de prim-plan pe Julia.
-    atunci când s-a întâlnit cu Julia, după eliberarea lor, nu şi-au spus esenţialul: faptul că s-au trădat unul pe celălalt, deşi îşi promiseseră că nu o vor face. Erau conştienţi că sub tortură vor mărturisi totul, dar şi-au promis că iubirea nu le-o vor putea atinge, le vor distruge trupul, dar în suflet nu le vor putea intra.
Şi totuşi le-au intrat. Asta nu mi-a plăcut în carte. Când a fost dus acolo unde nu e întuneric (un fel de închisoare în subsolul Ministerului Iubirii), a uitat de Julia. Chiar el recunoştea că nu-i mai pasă de ea, că se întreabă ce i s-o fi întâmplat doar pentru că are conştiinţa faptului că ar trebui să îl preocupe soarta ei. În schimb mai târziu, la interogatoriu, deşi era supus la chinuri, refuza să spună că O`Brien îi arată cinci degete în loc de patru, doar dintr-un principiu cretin, dintr-o convingere stupidă!

Julia nu avea convingeri de-astea stupide. Ea ştia că Big Brother nu există, că războiul nu există, că totul e un scenariu grotesc şi cu toate astea se comporta ca un membru de partid conştiincios: purta centura roşie a Ligii antisex, mergea la toate întrunirile, activităţile, comitetele şi comiţiile, se dezlănţuia la cele 2 minute de ură, mergea la execuţiile publice, toate astea ca să rămână în viaţă, dar nu uita să trăiască aşa cum dorea, să iubească şi să fie iubită, astea erau convingerile ei. Şi totuşi şi ea a trădat! Asta nu înţeleg: cred că sub tortură te pot face să spui orice, dar nu te pot face să şi crezi asta. Poliţia Gândirii a putut!
P.S. Fiecare ştie ce în camera 101 – e cel mai îngrozitor lucru din lume!

Bun venit printre maimute - Kurt Vonnegut

2010-03-23T12:22:00.000-07:00

Să scriu o recenzie despre această carte? Aş putea să scriu 25 (câte una pentru fiecare povestioară) şi încă una pentru prefaţă. La început am crezut că e vorba doar despre poveşti SF despre viata oamenilor din viitor, povesti care ironizează monumental prezentul (de exemplu principiul egalităţii absolute între oameni prinde în sfârşit viaţă cu ajutorul handicapatoarelor care anihilează orice calitate a vreunuia care tinde să se ridice peste nivelul celorlalţi; şi mai e şi lumea suprapopulată din viitor datorită antigerasonului, o preaminunată descoperire care împiedică îmbătrânirea. Rezultatul: 4 generaţii locuiesc în acelaşi apartament cu 2 camere şi îl linguşesc pe bunic (proprietarul apartamentului, pe care, din nefericire, descoperirea antigerasonului l-a prins la o vârstă înaintată), aşteptând cu înfrigurare momentul în care acesta se va sătura de durerile inerente vârstei şi va decide să nu-şi mai ia loţiunea magică. Desigur, momentul se amână mereu, căci chiar şi cu durerile de spate, viaţa e tot dulce şi nimeni nu se îndură să plece, până când, în sfârşit când credeau că l-au convins, soluţia vine de unde nu se aştepta nimeni: se descoperă superantigerasonul, care nu doar că împiedică îmbătrânirea, dar chiar întinereşte).
Evident, este şi o poveste de dragoste. Singura. Care, ştiţi de ce mi-a plăcut? Nu pentru că sunt femeie, nu pentru că sunt visătoare sau orice alte acuze mi s-ar mai putea aduce, ci pentru că e din lumea noastră, e reală, şi nu doar în sensul că e chiar povestea lui Vonnegut şi a viitoarei sale soţii, ci în sensul că nu e nimic forţat şi nimic imaginar în ea, deşi e un lung dialog (întotdeauna mi s-a părut că dialogurile sunt cel mai greu de scris, sunt cel mai puţin veridice, la limita forţatului). Dar dacă eu nu ştiu să le scriu, nu înseamnă că nici alţii. Vonnegut o face impecabil. Până şi celor cărora nu le place să citească le va reţine atenţia cartea asta (ştiu eu de la un astfel de specimen că dacă-i musai să citească, preferă dialogurile şi cartea asta are din plin, şi dintre cele mai bune).
N-aş putea spune care poveste mi-a plăcut cel mai mult… Cred că „Toţi caii regelui”. Trecând peste partea cu americanii buni şi ruşii răi, ideea de bază este că X trebuie să joace şah cu oamenii pe care îi iubeşte pe post de piese. Regula e simplă: piesele luate mor. Pe loc. Cât de bun jucător să fii? Nici Kasparov nu cred că ar putea câştiga în condiţiile astea, în care e atât de greu să te detaşezi şi să joci şah, când nevoia imediată e nu să câştigi, ci să nu pierzi nicio piesă. Evident, ar fi fost mult mai simplu pentru jucător să joace cu piese reale, iar la sfârşit cei „luaţi” să fie executaţi, i-ar fi fost mai uşor să se concentreze la joc (dar varianta asta e doar în imaginaţia mea; X, care e colonel, joacă chiar cu familia şi camarazii lui şi o face bine). Piesa de rezistenţă e atunci când întrevede o modalitate de a câştiga, sacrificându-şi un cal. Aţi ghicit, unul dintre cei doi copii ai săi. Întrebări ar fi o mie: care din ei (erau gemeni, dacă avea vreo importanţă)? Oare merită pentru a-i salva pe toţi ceilalţi? Cum voi mai trăi după aceea? Dar nu e timp pentru întrebări, căci se joacă şah, deci cronometrul merge. Şi ironia nu se opreşte aici: după ce-şi sacrifică fiul pe tabla de şah (şi se preface că a făcut o mutare nesăbuită, pentru a-şi induce în eroare adversarul şi soţia aflată în culmea disperării (dacă ar fi ştiut, nu ar fi înţeles niciodată)), dar înainte ca acesta să fie executat, i se dă dreptul să-şi retragă mutarea. O va face din nou? Îl va sacrifica din nou? Eh, trebuie să citiţi cartea, desigur!Aş putea să scriu până mâine dimineaţă (acum mi se derulează prin faţa ochilor secretul câinelui flocos al lui Edison, urmările nefericite ale fericirii absolute, calculatorul care vrea să fie literat, toate astea deşi a trecut mai bine de-o lună de când am citit cartea). Vonnegut are un umor fantastic (iar am râs în tramvai). Dar recunosc, am şi plâns, însă doar o dată…de două ori.

Zece negri mititei - Agatha Christie

2010-02-24T12:18:00.001-08:00

Am zis că nu mai citesc Agatha Christie. Dar nu m-am putut abţine. Şi cred că nu mă voi putea abţine nici în continuare. Pentru necunoscători, decizia (foarte radicală şi care nu mă caracterizează deloc) am luat-o nemulţumită de faptul că romanele ei poliţiste nu sunt un puzzle pe care cititorul trebuie să-l dezlege, nu i se oferă indicii ascunse în colţuri de pagină, ci pur şi simplu situaţia este răsturnată în mod spectaculos la final, când criminal e unul la care nu se aştepta nimeni pentru că toată cartea a tăcut mâlc, a stat în băncuţa lui apărând puţin spre deloc şi deodată, spre stupefacţia publicului spectator, e ditamai criminalul. Nu asta caut eu, nu caut telenovelistică poliţistă (el vestido de negro, era su padre!!); aş fi preferat să dezleg un mister, să caut indicii.

N-am găsit indicii nici în „Zece negri mititei”, dar am stat cu sufletul la gura pâna la ultima pagină, unde scria scurt şi răspicat (ca semnătură de la sfârşitul unei scrisori de autodenunţ postmortem, cu caracter laudativ) numele criminalului. N-am să vi-l spun, că poate vreţi să citiţi cartea şi nu vreau să-i stric tot farmecul. V-o recomand, m-a făcut să alerg cu ochii pe pagini ca să aflu dezlegarea şi recunosc cu această ocazie că nu m-am putut abţine şi la ultimul capitol am dat repede la final să văd cine semnează scrisoarea (deşi eu nu fac niciodată aşa ceva!!). Nu a fost frumos ce-am făcut, dar aşa am putut privi cu ochiul cunoscătorului măcar ultimul capitol. Evident, gustul pe care mi l-a lăsat a fost acela al unui thriller care la final te face să-ţi doreşti să-l mai vezi o dată, dar cu alţi ochi, având dezlegarea misterului.

Aş minţi să spun că din experienţa cărţii precedente m-am învăţat minte să nu-mi mai storc creierii încercând să-mi dau seama cine e criminalul. Mi i-am stros şi de data asta, dar în zadar. Deşi cred că l-am suspectat la un moment dat şi pe adevăratul criminal, dar asta doar pentru că i-am suspectat pe toţi cei 10, pe rând sau concomitent. Oricum, varianta finală pentru care am optat e că totuşi e cineva din afară, deşi nu era deloc plauzibil (pentru că în afară de cele 10 personaje, altele nu (prea) mai sunt) şi n-ar fi stilul Agathei să-l coboare pe Deus ex machina. Dar dacă veţi citi cartea, mă veţi înţelege. La un moment dat, e chiar singura explicaţie plauzibilă (explicaţia Agathei nu e plauzibilă, dar e foarte tare).

La sfârşit o să pun rubrica „Nu înţeleg”. De fiecare dată când murea câte unul dintre ei, dispărea o figurină reprezentând unul din cei 10 negri mititei aflaţi pe masa din living. Eu nu înţeleg de ce nu s-au mobilizat ca în permanenţă să facă cineva de veghe în living. Nu ar fi putut împiedica crimele, dar măcar era o pista (la fel ca şi poezia de pe perete pe care cred că aş fi disecat-o la sânge!) şi în plus l-ar fi împiedicat pe criminal, după ce că-i omora, să-şi mai bată şi joc de ei.

Amintiri din irealitatea imediata - Max Blecher

2010-02-12T08:40:00.000-08:00

Au trecut câteva luni bune de când am citit această carte. Şi totuşi nu am scris nimic. Poate n-am avut timp sau poate mi-a fost teamă că nu voi scrie cum trebuie, poate am avut nevoie de mai mult timp de gândire pentru că evadările lui Max Blecher le-am avut şi eu. Nu atât de intense ori de lungi, dar le-am avut. Au fost fracţiuni de secundă în care m-am decorporalizat, în care am ieşit din mine şi am văzut totul din afară, în care am înţeles şi am simţit lucrurile cum n-aş fi putut să o fac niciodată prinsă într-un maldăr de carne şi oase. Şi tot ce a rămas în mine a fost doar imensul sentiment de frică. Mi-e frică şi acum în momentele de luciditate, o frică nepătrunsă şi neînţeleasă.

Realitatea noastră e doar un castel de nisip. Atingem lucrurile, ne par reale dar asta doar pentru că am învăţat să ne minţim că trăim în realitate, pentru că suntem într-un joc ale cărui reguli le-am transformat în axiome. Pentru că refuzăm să credem altceva. Dacă am avea credinţă cât un bob de muştar, am spune muntelui acestuia să se coboare în mare şi s-ar coborî. Pentru că muntele nu e nimic altceva decât o altă regulă a jocului.

Max Blecher a fost imobilizat la pat de la vârsta de 19 ani.

Da, aşa este, numai inadaptaţii care dintr-un motiv sau altul nu reuşesc să se integreze în această lume, să trăiască după regulile ei şi să le şi facă plăcere acest lucru, numai ei îi neagă existenţa şi importanţa sa reală. Numai ei imaginează lumi paralele, lumi superioare, lumi de dincolo şi tot felul de lumi pe care nimeni nu le-a văzut şi de unde nimeni nu s-a întors să povestească. Max Blecher evada din patul său cu sufletul pentru că trupul era ţintuit acolo. Dacă ar fi putut să se ridice, să termine facultatea de medicină, să se căsătorească, să alerge cu picioarele goale prin nisip nu ar mai fi căutat o altă lume. Da, inadaptaţii ăştia caută să nege lumea tocmai pentru că nu o înţeleg, pentru că nu au ştiut să-i facă faţă. Au fost prea slabi şi nu s-au descurcat, iar singura armă care le-a rămas e negarea.

Şi totuşi poate e nevoie de lovituri extreme ca să poţi rupe cordonul ombilical care ne leagă de lumea asta. Poate că atunci când simţurile îţi sunt îmbătate de atingeri dorite, de mâncăruri fine, de băuturi şi de zâmbete, ispita e atât de mare, încât teama că ar putea exista şi reversul medaliei, că ar trebui să plătim cândva pentru tot ce am făcut, este dosită, eradicată, eliminată pentru ca să nu ne tulbure desfătarea. Şi atunci poate e nevoie de o lovitură puternică, de o revelaţie extremă ca să ne trezim.

Max Blecher a trăit 10 ani imobilizat la pat. Punct.

Amintiri si povestiri mai deocheate - Neagu Djuvara

2009-12-26T05:16:00.000-08:00

Suntem înnebuniţi după autenticitate. O căutăm cu disperare în orice. Rodul imaginaţiei nu ne mai satisface dorinţele, vrem ceva cu iz real. Şi pentru că piaţa cere, vine şi oferta: de la jurnale şi biografii, la filme inspirate din realitate şi până la reality-show-uri, toate vin în întâmpinarea nevoii noastre de ficţiune-reală.
Şi eu, iată-mă cumpărând amintirile lui Neagu Djuvara în speranţa de a-l descoperi mai mult pe omul Neagu Djuvara, pe moş Neagu (cum se autointitulează), în căutarea disperată după autenticitate. O cărticică ilustrată pe care o citeşti numaidecât. Aş fi isprăvit-o în mai puţin de o oră dacă nu mă împiedica „opritorul” meu, acel filtru estetic care mă împiedică să citesc pe nerăsuflate, care mă opreşte din citit şi mă obligă să simt. Şi am simţit! De toate!
Pe manuscrisul în care stăteau cuminţele (sau mai deocheate) povestirile, autorul a scris cu roşu „Pentru după moartea mea”. Ce poate fi mai tentat decât asta pentru un cititor (=cumpărător) şi deci pentru un director de editură (care trebuie să vândă – disperarea asta de a vinde nu are principii, nici morală!)? Şi iată povestirile publicate înainte de vreme!
Până la urmă s-a dovedit că povestirile mai fuseseră publicate o dată, rând pe rând, în revista Plai cu boi. Şi că de fapt, în esenţa lor, nu erau chiar atât de minunate încât să-ţi taie răsuflarea. Poate dacă nu erau ale lui Neagu Djuvara şi chiar menit postume, nu s-ar fi publicat/cumpărat/citit deloc. Poate…Eh, fără niciun fel de poate că, ele există şi eu le-am citit şi opritorul meu mi-a spus să simt.

Three men in a boat - Jerome K Jerome

2009-12-19T05:50:00.000-08:00

Râsul, ciudat lucru, o fi lucrare diavolească sau îngerească? Îmi amintesc de călugărul orb din „Numele trandafirului” care critica râsul, manifestare necurată care schimonoseşte omul şi îl îndepărtează de la meditaţie şi de la curăţenia sufletească.
Eu cred, însă, mai degrabă că râsul este un colac de salvare de la Dumnezeu, ca să transformăm lacrimile de tristeţe în lacrimi de bucurie. Şi cred asta pentru că cel mai autentic şi mai pur râs izvorăşte din rutina zilnică, din faptele noastre sau ale celor din jurul nostru.
De-asta am râs atât de mult cu cei trei din barcă (şi am râs chiar în condiţii precare, adică în tramvai, unde, de obicei, nu e potrivit să ai manifestări de-astea exuberante) şi anume pentru că ei nu spuneau bancuri, nu făceau stand-up comedy, ei trăiau şi inevitabil umorul îi întâlnea la orice pas, de la pregătitul bagajelor, la instalarea cortului, prepararea mesei şi până la sfârşitul fatalmente ploios. În afară de realitatea asta firească, să nu vă aşteptaţi să găsiţi altceva. Sunt doar 3 oameni şi un câine care pleacă într-o excursie cu barca şi mai au un loc liber, pentru tine, care citeşti.
Personajul-narator (J.) nu vrea să ne facă să râdem, nu e un comediant, ci e cât se poate de serios, iar umorul e cu atât mai puternic şi mai natural (îmi aminteşte de proful de engleză din liceu care, cu cea mai serioasă faţă din lume (nici acum nu-mi dau seama cum putea să se abţină să nu zâmbească măcar) ne făcea să râdem cu gura până la urechi. Evident, prin rotaţie, unul sau doi dintre noi nu râdeau pentru că umorul acesta autentic din jurul nostru are şi reversul medaliei: fiind în realitatea imediată, e întotdeauna strâns legat de unul dintre noi, care, orbit de nu ştiu ce neînţelese simţăminte, nu reuşeşte să vadă atât de evidentul umor al situaţiei).
În final am o întrebare: ce anume dă naştere la umor? Contrastul. Contrastul dintre aparenţă şi esenţă, dintre ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie.
Totuşi, poate să-mi spună şi mie cineva unde e contrastul când cineva se împiedică, face câteva tumbe prin aer încercând disperat să-şi recapete echilibrul, pentru ca în final să plonjeze maiestuos pe jos, cu lacrimi în ochi (de durere în dos), în timp ce toţi ceilalţi se tăvălesc de râs fără ultimul dram de milă pentru suferinţa celui în cauză. Acesta trebuie să fie dintre cele mai puternice contraste (care stârnesc cele mai puternice râsete), dar eu nu reuşesc să-l văd. I’ll take a wild guess: o fi contrastul dintre faţa serioasă a celui în cauză (omul e speriat de moarte, e pe cale să tragă o căzătură, iar instinctul îi spune să-şi canalizeze toate forţele pentru a-şi recăpăta echilibrul) şi mişcările acrobatice semidisperate pe care le execută prin aer?

2009-11-06T07:31:00.000-08:00

Despre filosofie? Nu! Despre oameni. Care greşesc, care râd, care iartă, care se îndrăgostesc. Vechea poveste, alte măşti, aceeaşi piesă, alte voci, aceeaşi gamă...
Până când el uită să mai spună "Te iubesc!" şi ea uită să-l mai creadă, până când el uită să o ia de mână şi ea uită să-l mai sărute la plecare, până când el uită să mai vorbească şi ea uită să mai tacă, până când el uită să se-ntoarcă acasă şi ea uită să-l mai ierte, până când el uită să o mai respecte şi ea uită să-l mai înţeleagă.
Până când el uită că e EA şi ea uită că e EL şi fiecare îşi caută o altă cărare uşurat de povara atâtor certuri şi reproşuri.
Până când nu îşi găsesc perechea la care visau.
Până când fiecare se îneacă de singurătate căutându-l pe celălalt în fiecare relaţie.
Până când îşi dau seama că se vreau înapoi şi visează că totul va fi ca la început.
Până când află că nimic nu mai poate fi ca la început, că nimic nu va şterge atingerile altcuiva şi nici lacrimile care au curs, că după despărţire nu au învăţat cum să fie altfel şi nici nu au uitat nimic din ce şi-au spus la plecare.
Până când trecutul vine ca o avalanşă ce îi îngroapă pe amândoi.
Până când moartea ne va despărţi...

Lovemarks - Kevin Roberts

2009-09-27T23:55:00.000-07:00

Urăsc marketingul! Dar sunt iremediabil îndrăgostită de el şi nu pot să mă abţin să îl iubesc atât de mult! Urăsc marketingul pentru că vinde iluzii, pentru că exploatează sensibilităţi în scopuri comerciale, pentru că te face să crezi în promisiuni ceea ce nu poate oferi. Dar îl iubesc pentru că funcţionează minunat în felul lui de-a îmbina economia cu psihologia consumatorului, cu respectarea (la limită) a legii şi cu dragostea. After all, despre asta e vorba. Prin cartea lui, Kevin Roberts mi-a deschis ochii asupra a ceea ce am simţit de mult, dar nu am ştiut să-i spun pe nume: "raţiunea duce la concluzii, emoţiile duc la acţiune". Dacă reuşeşti să înţelegi emoţiile consumatorului, să-i stimulezi nostalgiile şi să-i prevezi aspiraţiile, el nu doar că va cumpăra acum acel produs care corespunde sentimentelor sale, ci îl va căuta mereu şi mereu, fără să încerce să-şi explice de ce îl iubeşte atât. "Loialitate dincolo de raţiune" - acesta e scopul oricărui marketer. Dacă alegi un produs pentru calitatea lui sau pentru preţ, apariţia unui concurent mai bun sau mai ieftin te va deturna ca şi client. Dacă alegi un produs pentru că îl iubeşti, pentru că fără să-ţi dai seama de ce, el e mai aproape de inima ta, nicio schimbare a pieţei nu te va determina să-l schimbi! Asta e diferenţa între brand şi lovemark: alegi un brand pentru că e de calitate, pentru că a corespuns unei nevoi ale tale la un moment dat, pentru că..., dar nu iubeşti un lovemark pentru că..., ci îl iubeşti pur şi simplu, dincolo de orice explicaţii logice. Dragostea e mai presus de raţiune.

2009-09-25T00:45:00.000-07:00

"Te iubesc! Te-am iubit de la început, neîntrerupt, te iubesc şi acum şi te voi iubi şi mâine şi poimâine şi răspoimâine, nu ştiu până când, dar ştiu că te voi iubi mai mult după ce vei fi plecat. Te iubesc când dormi la perete, te iubesc când te trezeşti cu ochii blânzi care caută o îmbrăţişare. Te iubesc când joci tenis. Te iubesc când conduci. Te iubesc când tragi din ţigară. Te iubesc când glumeşti şi faci totul să pară simplu. Te iubesc când înoţi şi când te arunci în apă. Te iubesc când bei Cola, deşi ştii că nu ai voie. Te iubesc când mă iei de mână ca să traversăm strada. Te iubesc când mă baţi la biliard. Te iubesc când ştii întotdeauna drumul. Te iubesc când te lauzi cu mine. Te iubesc când mă iubeşti…

…dar nu mai putem fi împreună…"

Oamenii si egalitatea lor precară

2009-09-24T07:35:00.000-07:00

Sunt oameni care scriu istorie, oameni care schimbă lumea şi oameni care eşuează. Toţi cu două mâini, două picioare şi un cap pe umeri, toţi născuţi la fel, toţi egali şi totuşi la sfârşit, când se trage linie, unii au cucerit lumea, iar pe alţii lumea i-a pierdut. Ce face diferenţa?

Munca, efortul investit? Cunosc oameni care au muncit zile, nopţi, luni, ani, au muncit din greu şi la sfârşit au pierdut în faţa unui handsfree rudimentar al cărui fir ieşea din ureche, dar nu a fost nimeni acolo să îl vadă.

Determinarea, ambiţia nemăsurată? Ăsta e motorul care te împinge să cucereşti lumea? Nu ştiu, dar ştiu că e izvorul celor mai mari frustrări atunci când mijloacele sunt inferioare aspiraţiilor, atunci când dai din mâini, când lupţi, când te sforţezi din toate încheieturile şi nu reuşeşti să te mişti măcar un pas. Şi ambiţia mai e izvor nesecat de invidii si parvenire. Nimic nu-i satură pe oamenii ăştia care din ce au, vor tot mai mult. Prinşi la ananghie se dezic de tot, renunţă la tot, promit orice, doar ca să reuşească şi după ce se văd cu sacii în căruţă uită de ceea ce au promis şi vor tot mai mult. Drumul până în vârf calcă pe cadavre?

Şansa? Asta e scuza celor care au eşuat. "Dacă eram şi eu acolo, făceam şi eu ce-a făcut ăla". Dar n-ai fost pentru că n-ai fost în stare să ajungi acolo. Şi în plus Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă, norocul singur nu va reuşi nicicând să te ridice din noroi direct pe culme.

Si atunci spuneţi-mi voi, ce face diferenţa? De ce unii poartă coroane, iar alţii şterg pantofii? De ce unii dau ordine şi alţii execută? De ce unii umilesc, iar alţii sunt umiliţi? De ce unii sunt în cărţi, iar alţii nici în viaţă?

Avem targeturi diferite? Mult timp am trăit cu ideea că suma darurilor providenţiale este constantă şi se socoteşte abia la sfârşit, când, pentru fiecare om în parte se compensează cele bune cu cele rele, iar rezultatul e unul fix, invariabil pentru toţi. Viziune social(ist)ă şi echitabilă. Râvnita egalitate absolută. Şi totuşi Biblia ne spune altceva. Da, toţi suntem fiii Lui Dumnezeu, pe toţi ne iubeşte deopotrivă, dar nu toţi primim 10 talanţi. Unii primim 5, iar alţii doar unul, important e ca la sfârşit să-i înmulţim pe ăia primiţi (mulţi sau puţini), cât de mult se poate. Evaluarea finală nu e una absolută. Cei mult dăruiţi să se ferească, fiindcă din tot ce aduc se va scădea ce au primit (sau se va împărţi la ce au primit, ca să fim riguros exacţi). Oare?

Vreau să fiu supervizor!

2009-08-13T11:23:00.000-07:00

Eu m-am născut să fiu observator. Privesc lumea, dar reacţionez puțin și slab, iar când o fac, oamenii îmi spun că o fac cu răutate. Așa că mă mulțumesc să simt. Privesc și simt. Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o observ cum se desfășoară în fața mea cu meschinăriile ei subversive şi cu mărinimiile ei imprevizibile. O privesc şi nu încetez să mă mir cum această maşinărie greoaie şi alambicată căreia nu i-aş fi dat nicio şansă, funcţionează. Iar imaginea ei colosală mă face să tresalt.

Ca o vâltoare gigantică lumea se învârte hrănindu-se cu vieţi, cu energiile oamenilor care se aruncă în ea însetaţi de nevoia de trăire, de senzaţii, de palpabil. Mie mi-e frică să sar. O să rămân aici pe margine şi o să privesc. Acolo nu e locul meu şi ce caută ei, setea mea n-o s-o stingă nicicum.

Şi echitatea. Fiecăruia să i se măsoare cu aceeaşi măsură cu care preţuieşte el. Ex aequo din plăcinta uriaşă a bucuriilor lumii. Mie mi s-a dat un cuţit al echităţii să tai această plăcintă după meritul fiecăruia. Fără să schimb nimic, doar să trasez liniile a ceea ce s-ar fi cuvenit să fie, linii imaginare, care nu preţuiesc nimic, care nu valorează mai mult decât dreptatea, adică nimic.

Şi limitele. Convenţionalismul. Ponderarea exceselor. Toate astea ar fi trebuit să fie ale mele. Fără să trăiesc, fără să gust anghinarea acestei lumi, fără să mă tem, fără să mă bucur, fără să iubesc, fără să mă conştientizez, fără să aleg, fără să părtinesc, doar să supraveghez, să observ, să corectez pe ici, pe colo, şi să notez în catastif. Iar la sfârşit să fiu supervizor peste o altă lume sau să nu mai fiu nimic, neant, non-eu ce-ar fi putut să fie şi niciodată nu va fi. Vreau să mă eterizez înainte de-a începe să scriu cu unghiile de la mâna stângă. Când va fi prea târziu...

Dublu limbaj - W. Golding

2009-08-07T11:32:00.000-07:00

Viitorul. Cu toţii vrem răspunsuri, vrem să ştim dinainte şi le căutăm cu disperare în semne închipuite. Dacă plouă, e semn că nu trebuie să ies din casă, dacă m-am împiedicat o să-mi meargă rău, ne căutăm ursitul în cafea şi ne dăm cu banul soarta. Dumnezeu nu e un imens papagal roşu, spunea Kirkegaard. N-o să visăm numerele la loto într-o noapte senină de vară şi n-o să coboare Deus ex machina să ne arate calea.

Dacă vrem răspunsuri trebuie să ştim să punem întrebarea. Oracolul din Delphi stă să se prăbuşească, răspunsurile sale nu-i mai umplu vistieriile pentru că oamenii nu mai ştiu cum să pună întrebări. Zeul nu mai răspunde. Întrebările omeneşti primesc răspunsuri omeneşti: cu o reţea informativă bine pusă la punct, la curent cu actualitatea politică din lume, Marele Preot al lui Apollo ştie ce răspunsuri să ticluiască la întrebările romanilor, stăpânilor.

Am citit cartea asta într-o perioadă în care căutam cu disperare răspunsuri. Pythia dezorientată caută răspunsuri, ea grăitoarea de adevăr, bâjbâie calea. Pe cine să întrebe? Să întrebe Oracolul? Să se întrebe pe sine?

Dublu limbaj este o carte despre oameni şi nevoia lor de a crede, nevoie atât de acută încât falsifică zeul, îi falsifică răspunsurile pentru ca el să existe şi doar atât. Zeul trebuie să existe chiar cu preţul suprimării sale, a glasului său. Paradoxal, dar Marele Preot crede în zeu şi de aceea nu poate să lase răspunsurile la voia lui, sub riscul ca oamenii să nu mai creadă.

Dublu limbaj e o carte despre îndoială şi credinţă, despre miracole şi plăsmuiri, o lume de incertitudine în care singurul punct de sprijin se află în interiorul fiecăruia. În fiecare dintre noi e o părticică de Dumnezeu. Oamenilor le este greu să creadă asta pur şi simplu şi au nevoie "să Te pipăi şi să urlu: Este!".

Am căutat răspunsuri şi o să le caut în continuare, pe bâjbâite, la lumina ignoranţei, în zaţul de cafea, în vise, în palmă. Şi totuşi răspunsurile sunt în noi, trebuie doar să ştim să punem întrebarea...

Pythia s-a născut o fată oarecare, Arieka. Şi n-a încetat să fie o fată oarecare. Arieka ştie că fetiţele sunt fericite, dar nu-şi dau seama de aceasta până când nu cresc şi află că fetele nu au voie să fie fericite. Grecii au închipuit amazoanele: femei puternice, independente, războinice, care doar îi folosesc pe bărbaţi, fără a-i accepta în lumea lor. Bărbaţii visau la ele, le închinau versuri, le-au transformat în legendă, în vreme ce femeile lor nu aveau dreptul să stea alături de ei pe scaun, să vorbească neîntrebate sau să meargă la şcoală.

Operaţiunea Valkyrie

2009-07-22T03:58:00.000-07:00

Operaţiunea Valkyrie sau jocul de-a viaţa şi de-a moartea. Războiul e o maşinărie uriaşă de înghiţit vieţi pentru satisfacerea unor orgolii meschine. Coboară-l pe general în tranşee, du-l pe cel care a declarat război în linia întâi să simtă gustul morţii şi să definească atunci patriotismul în numele căruia trimite la măcel mii de suflete nevinovate. În timp ce Colonelul Stauffenberg trecea cu maşina spre "Bârlogul lupului" (cartierul general al lui Hitler) am văzut în tranşee soldaţi care aşteptau cu arma aţintită, ca să elimine la timp orice potenţială ameninţare, iar înăuntru superiorii lor râdeau la un pahar în jurul mesei. Toţi erau oameni şi totuşi, în aceeaşi clipă unii, ciocnind pahare, îi trimiteau pe alţii la moarte. Cât e de lungă distanţa din tranşee până în salonul oficialităţilor? Ce dă măsura dreptului de a decide viaţa sau moartea altora? Puterea.

Puterea e o iluzie, e un castel din cărţi de joc! După ce au pus în mişcare armata de rezervă şi au ocupat principalele puncte de control politic, iniţiatorii operaţiunii Valkyria au avut pentru câteva ore, puterea în mână, i-au simţit gustul, iar de partea cealaltă a bariadei, Goebbels şi-a pus sub limbă capsula cu otravă: se crease un dezechilibru, iar puterea urma să treacă de o parte ori de alta a baricadei. Sunt sigură că şi Hitler s-a temut: dacă cel care conducea armata de rezervă nu i-ar fi recunoscut vocea, nu i-ar fi ascultat ordinul, el ar fi mers în faţa plutonului de execuţie, iar nu iniţiatorii loviturii de stat.

Şi atunci ce dă măsura puterii? Forţa fizică, respectul celorlalţi, puterea unui jurământ, teama unei constrângeri, ce anume? Ca să ilustreze jocul periculos de-a puterea şi moartea, Caligula s-a suit pe balustrada îngustă a unui balcon şi a mers pe ea până la capăt: ar fi putut să cadă în orice moment, la fel cum în orice moment al vieţii sale de sub mantia unui slujitor ar fi putut ieşi un cuţit care să-i curme viaţa.

Jocul de-a puterea înseamnă să trăieşti pe muchie de cuţit tocmai pentru faptul că puterea e o iluzie. Puterea nu este un atribut intrinsec al unui om anume, ci este dată de un complex de împrejurări şi de factori aflat într-un echilibru precar ce se poate răsturna oricând. Şi atunci e chiar atât de mare distanţa de la tron la eşafod?

Oamenii sunt esenţialmente răi: dă-i oricăruia puterea şi-l vei transforma într-un dictator paranoic. De unde vine teama că cei din jurul tău îţi vor capul? Din faptul că te cunoşti pe tine, ştii că eşti rău, trădător, oportunist, invidios, meschin şi începi să te temi de ceilalţi tocmai pentru că ştii ce ai face tu în locul lor. Tu, având puterea în mâini, ai şti să distingi binele de rău? Liberul arbitru nu va înclina niciodată balanţa în favoarea binelui atunci când e îmbătat de putere. Nu s-a născut încă omul care să facă asta, iar dacă s-a născut, el nu-şi doreşte puterea şi nu o va avea. Se spune că acel cardinal care şi-a exprimat dorinţa de a fi Papă nu va fi ales în această poziţie.

Drumul spre eşafod. Eşti încă viu sau ai murit deja atunci când te îndrepţi spre plutonul de execuţie? Sentimentul acesta al unei morţi iminente îţi îngreunează paşii, îţi taie răsuflarea: te duci spre moarte. Singur. Pe picioarele tale. Niciun element surpriză, moartea te priveşte în ochi! Predă arma, dă-ţi gradele jos, "Armaţi! Foc!".

Nouă luni îi despart pe trădătorii lui Hitler de laurii victoriei. Nouă luni şi în loc de gloanţe în piept, ar fi primit distincţii şi onoruri. Graniţa dintre viaţă şi moarte în timp de război e redusă la grosimea unui fir de păr. Războiul se joacă la mesele oficialităţilor, în timp ce oamenii mor aleatoriu, din ambele tabere. Aliaţii câştigă războiul, dar în Italia ei nu ştiu asta încă şi mor executaţi de ai lor pentru trădare, fiindcă au pierdut o bătălie şi nu au rămas să fie măcelăriţi (în Adio, arme!). Am câştigat, am câştigat! Cine a câştigat când fiul tău e mort pe front, când soţul tău nu va mai merge niciodată, când tatăl tău zace pe patul unui spital necunoscut? Cine a câştigat?!

Utopia

2009-07-20T06:53:00.000-07:00

Acum ceva vreme am vrut să scriu o carte: Dictatura mea. Am schiţat-o în minte zile la rând, am stabilit nişte principii, nişte reguli generale, dar nu am pus-o niciodată pe hârtie. De fapt am ştiut de la bun început că nu o voi scrie deloc, dar am lăsat gândurile să mă bântuie zile în şir, ca un fel de protest la ceea ce vedeam în jurul meu. Thomas Morus, însă, a scris proiectul lui de organizare socială pentru ca astăzi să-l citesc şi eu în timp ce stau întinsă pe plajă şi nisipul se adună în cotorul cărţii. Utopia e într-adevăr o utopie şi chiar dacă ar deveni realitate, nu este tocmai ce mi-aş imagina eu ca fiind cetatea perfectă, dar acest lucru este explicabil, pentru că soluţiile propuse de el veneau în întâmpinarea problemelor sociale existente la acel moment (sec. XV-XVI), care sunt doar parţial încă actuale (de aici diferenţa de viziune).

Apreciez ideea de a limita numărul de locuitori. Şi Dictatura mea urma să se facă începând cu un grup restrâns, care să crească ulterior, fără a depăşi numărul de oameni ce pot fi controlaţi (şi nu în sens negativ, anume manipulaţi, ci care să înţeleagă şi să respecte ordinea instituită, iar altfel să poată fi în mod eficient constrânşi la aceasta). Dar nu prea văd un mod echitabil în care să se poată face acest lucru. Morus alege varianta ca un număr de oameni ce constituie surplusul să plece şi să întemeieze o cetate în afara Utopiei. Ce practic şi senin! Dar cum poţi să smulgi aşa, deodată, un om din mijlocul comunităţii în care s-a născut şi a crescut şi să-l trimiţi cu zâmbetul pe buze în altă parte (adică să-l dai afară!)? Această măsură în mod cert ar da naştere la nemulţumiri şi revolte în rândul populaţiei. Aici în mod categoric acord un plus României noastre care, aşa prost organizată cum e ea, interzice exilul.

În al doilea rând remarc tendinţa de egalizare şi seminţele doctrinei marxiste: totul în comun! Dar egalitatea între oameni nu există ab initio şi nu o poţi institui prin reguli. Chiar şi Morus pare să uzeze de principiul primus inter pares: toţi egali, dar principele stă în capul mesei, primeşte primul mâncarea şi să fie din cea mai bună, apoi ceilalţi conducători şi familiile lor, apoi bătrânii, tinerii căsătoriţi ce mai rămâne, iar de copiii peste 5 ani şi până la vârsta căsătoriei, nu mai vorbesc: ei servesc la masă ori "stau în picioare, mâncând în tăcere ce le dăruiesc mesenii; pentru ei nu este prevăzut niciun alt moment ca să ia masa separat". Poate că nu e ideal nici cum fac românii cultul copilului, dar această atitudine a utopienilor mi se pare dăunătoare pentru societate, întrucât copiii trebuie crescuţi în mod corespunzător pentru a ajunge oameni puternici, apţi de muncă (asta lăsând sentimentalismele gen „puiul mamei” şi privind strict din punct de vedere al unei bune organizări sociale). Dar sentimentalismul este de esenţa omului şi asta n-o putem neglija atunci când facem o lege, când impunem o regulă. Mă surprinde uşurinţa cu care se decretează trecerea copiilor din familiile numeroase în cele cu mai puţini copii, ca nişte saci de grâu dintr-un hambar în altul. Din acest punct de vedere utopienii nu prea seamănă oamenilor, ci mai degrabă houyhnhnm-ilor lui Swift din Călătoriile lui Gulliver. Or dacă vrem să creionăm o formă de organizare socială pentru oameni, trebuie să-i tratăm aşa cum sunt, iar nu să ni-i închipuim a fi altfel. Şi cred că aici e principala deficienţă a sistemului lui Morus: nu ar funcţiona pentru oameni deoarece utopienii nu sunt oameni, ci un fel de roboţi hiperraţionali.

Cu titlu de amuzament aş menţiona faptul că în Utopia nu există avocaţi (de bară, pentru că cei de business încă nu se făcuseră necesari sau poate se chemau sfetnici pe vremea aia), întrucât legile sunt bine făcute şi judecătorii drepţi, iar această meserie… ingrată nu-şi are locul (asta în condiţiile în care Morus a fost de profesie avocat). Critic pe această cale inflaţia de legi din zilele noastre care funcţionează pe principiul „Decât puţin şi bun, mai bine mult şi prost”. Morus observă judicios (că doar era din branşă) necesitatea unor legi clare, puţine, la îndemâna şi pe înţelesul tuturor. Şi tot el se pare că a găsit soluţia unei justiţii… juste: „să le încredinţezi sceptrul justiţiei unora pe care niciun interes sau favor nu-i poate îndepărta de la adevăr”. Fezabil în RO au ba?

Mă mai distrez cu faptul că bărbaţii au voie să-şi pedepsească soţiile, pe care şi le aleg după o întrevedere în costumul lui Adam şi al Evei, pentru că, vorb’aia: când îţi cumperi un animal îl cercetezi în amănunt să n-aibă vreo tară, iar când îţi iei nevastă pentru toată viaţa, s-o iei pe încredere?! Iar adulterul se pedepseşte cu sclavie, însă dacă făptaşul este iertat (reabilitat?) şi ulterior recidivează, e condamnat la moarte. O sancţiune prea dură care poate avea efecte perverse (ar spune Cioclei), dar în rest apreciez politica penală adoptată de utopieni: infractorii sunt transformaţi în sclavi. Nu sunt de acord cu pedeapsa capitală (care intervine pentru infracţiuni grave), dar la ei pleacă de la premisa unui sistem judiciar infailibil (în care eu nu cred!), deci ar avea un oarecare temei.

Aş mai avea multe de comentat. Unele aspecte vor face obiectul unui post separat, altele, deşi extrem de importante când vorbim de forma de organizare perfectă (religia, războiul, alegerea conducătorilor etc.) le păstrez pentru mine.

Dumnezeu vrea proceduri?

2009-06-19T11:42:00.000-07:00

Dumnezeu vrea proceduri? Dumnezeu vrea formalism excesiv? Trebuie să te închini întâi la icoana din dreapta, apoi la cea din stânga, strămutarea se judecă în camera de consiliu… ba în şedinţă publică, agheasma mare se ia pe nemâncate şi înainte de anafură, conflictul de competenţă se judecă fără citarea părţilor… ba cu citarea părţilor, în biserică femeile stau în spate şi bărbaţii în faţă, regulatorul de competenţă pronunţat de Înalta Curte nu e supus niciunei căi de atac, femeile nu au voie să intre în altar, hotărârea se semnează de toţi membrii completului şi de grefier. Şi apoi intervine o modificare legislativă şi femeile au voie să intre în altar. Ca să dea cu aspiratorul, iar încheierea prin care instanţa respinge cererea de revocare a arestării preventive nu este supusă niciunei căi de atac.
Poate am ceva pe suflet, pe conştiinţă, care nu mă lasă să dorm noaptea şi să stau liniştită ziua. Pentru aceasta doctrina a creat instituţia spovedaniei, bazându-se pe un text de Lege care spunea “Luaţi Duh Sfânt!, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” şi „câte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi câte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer”. Şi atunci dacă eu cu lacrimi în ochi recunosc şi regret în sinea mea ce am făcut şi promit să încerc să nu mai fac niciodată, acest act este nul absolut pentru vicii de formă şi drept urmare nu poate produce niciun fel de efecte. Pentru a da eficacitate manifestării de voinţă trebuie să mergi în faţa funcţionarului competent, care va aplica procedura corespunzătoare.

Dar dacă funcţionarul competent refuză să îndeplinească actul solicitat? În calitate de avocat ai dreptul să-ţi selectezi clienţii şi cauzele, în calitate de judecător nu ai dreptul să refuzi să judeci, dar în calitate de preot ce drepturi ai în această privinţă? Cu siguranţă ai voie să refuzi îndeplinirea unui act pe motive de legalitate (de exemplu nu poţi căsători două persoane de acelaşi sex), dar pe motive de oportunitate (de exemplu dacă tu ştii cu certitudine că ţi se cere să oficiezi o căsătorie din interes, ai voie să refuzi?)?
„Are voie să refuze” răsună vocea de la capătul celălalt al firului, tocmai din dealul Mitropoliei. „Şi nu-i comparaţi pe preoţi cu funcţionarii publici!”. Bine, nu-i mai compar cu funcţionarii publici, îi compar cu medicii („doctori de suflete”). Vine omul în stare critică la spital, treci peste proceduri şi îl bagi direct în sala de operaţie sau stai să-i iei datele, să îl treci în registrele nr. 1, 2, 3 şi 4, să-l întrebi cum a ajuns în halul acela, iar dacă îţi spune că s-a aruncat de la balcon îi spui că pe sinucigaşi nu îi tratăm? Poate omul care vine azi să se spovedească şi tu îl refuzi pentru că există o rânduială ce trebuie respectată, mâine va claca şi se va sinucide. Cine e responsabil pentru asta?
Nu vreau să reformez nimic, nu sunt Martin Luther 2. Vreau doar să spun că eu cred că Dumnezeu nu vrea proceduri, vrea oameni, nu vrea forme, vrea fond şi dacă tot m-am pierdut iar în termeni juridici, mai cred că Biblia este „un instrument viu”, iar regulile impuse acolo trebuie interpretate dinamic, în concordanţă cu evoluţia societăţii pentru că nu sunt reguli de lemn şi nu privesc omul abstract, ci omul zilelor noastre şi pentru ca el să le respecte trebuie adaptate timpurilor lui, altfel cad în desuetudine.
Dar poate că şi Dumnezeu s-a plictisit de toţi oamenii ăştia ca mine care îşi dau cu părerea despre ce vrea El...

Astăzi sunt supărată pe statul român

2009-06-18T09:01:00.000-07:00

De-a lungul copilăriei mele care constat că e pe cale să se sfârşească, am nutrit o simpatie inexplicabilă pentru statul român (mai puţin atunci când aveam vreo 5-6 ani şi mă întrebam cine are voie să producă bani? Statul. Păi atunci de ce nu face mai mulţi, ca să aibă toată lumea şi să nu mai existe oameni săraci? Se pare că statul m-a ascultat, a produs bani în neştire şi a generat o ditamai inflaţia de care tragem şi azi, şi mâine şi poimâine, până la sfârşitul zilelor noastre şi ale copiilor copiilor noştri. Ce-nseamnă să asculţi de un copil de 5 ani!) care, cu braţele lui mari şi iubitoare are grijă de noi toţi. Şi această simpatie era dublată de un la fel de inexplicabil sentiment de patriotism (care n-a murit, dar nici bine nu-i este), fapt ce dădea naştere unei mici înverşunări ale mele în apărarea sfintelor instituţii ale statului românesc.
Astăzi însă simt că m-am maturizat: plătesc taxe şi impozite, impozite şi taxe, dări, biruri şi tributuri şi urăsc de moarte instituţiile şi autorităţile publice cu birocraţia lor diabolică, voracitatea de neoprit şi lipsa drumurilor asfaltate. Ce să mai, sunt un om mare! Astăzi ştiu că braţele statului nu sunt lungi ca să ne cuprindă pe toţi, ci ca să ajungă în buzunarele tuturor contribuabililor, să ia de acolo ultimii leuţi şi să-i îndese în gentuţele Louis Vuitton şi maşinuţele cu 4 cerculeţe ale înalţilor şi prea măriţilor demnitari, care cu truda frunţii lor ne reprezintă interesele prin Hawaii, Coasta de Azur şi pe unde se mai duc ei în interes de serviciu. Astăzi sunt supărată pe statul român, acest haiduc pe dos al zilelor noastre, care ia de la săraci şi dă la bogaţi, că şi ei sunt oameni şi să aibă şi ei săracii cu ce să scoată capul în lume. Astăzi vreau să reziliez contractul social cu statul român pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor sale faţă de mine, muritorul de rând care mă scormonesc în buzunare după ultimul leuţ ca să plătesc birurile.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, ţara mea de glorii, ţara mea de dor…

Milk

2009-05-21T05:19:00.000-07:00

De obicei când te uiţi la un film sau citeşti o carte, te laşi manipulat de scenarist/autor în a simpatiza cu un personaj sau altul. Cu privire la acest film, pentru prima dată a fost altfel, aproape că am ţinut cu Anita Bryant, militanta înverşunată împotriva homosexualităţii. Şi asta nu pentru că aş avea eu ceva contra lor, ci pentru că în acest film (şi poate în general, dar nu ştiu asta) au fost mult prea evidenţi, au ţinut să se afişeze, să facă frondă cu înclinaţiile lor sexuale. Poate este explicabilă într-un fel această atitudine, în sensul că i-a obosit clandestinitatea şi faptul că au fost forţaţi să se ascundă, să se nege pe sine pentru a nu se expune oprobriului public, iar deodată au explodat, au simţit nevoia să-şi strige în gura mare sentimentele cu scopul de a câştiga teren în faţa unei societăţi conservatoare care îi sufoca. E greu să fii minoritar, e drept, dar fiind o chestiune de natură sexuală, mi se pare că ţine de intimitate şi trebuie să o păstrezi acolo dacă te respecţi pe tine şi dacă vrei ca şi alţii să-ţi respecte viaţa privată. Nu să te ascunzi, nu să te negi, doar să nu te afişezi ostentativ cum mi se pare că au făcut cei din film şi cum fac şi în realitate cu mascaradele de la paradele gay. Adică, ok, eşti homosexual, nicio problemă, dar altceva nu poţi să promovezi, decât sexualitate (şi aia inversă), depravare, promiscuitate? Mi se pare că şi Milk (de altfel serios, omul candidează la alegerile locale) dă o conotaţie sexuală în relaţiile cu orice bărbat (e ca şi când un heterosexual nu ar putea să aibă o conversaţie cu o persoană de sex opus fără să-i facă ochi dulci, ceea ce ar duce la o segregare a societăţii. Poate de asta sunt bărbaţii cei mai înverşunaţi împotriva homosexualilor, şi anume pentru că se simt ameninţaţi în relaţiile directe cu ei, îşi simt spatele… descoperit, în timp ce femeile dau dovadă de mai multă toleranţă pentru că nu se simt în pericol), plus de asta îşi deschid un magazin şi se sărută pasional chiar la intrare. Dacă luăm o carte de bune maniere cred că o să găsim acolo faptul că e nepoliticos să te săruţi în public şi, dincolo de politeţuri, e până la urmă o chestie ce ţine de intimitate, nu o afişezi cu ostentaţie, să-i scârbeşti pe cei din jur sau… să le faci poftă, cine ştie. Bottom line, într-un magazin la intrarea căruia două persoane (homo sau heterosexuale) mai au puţin şi fac sex, nu intră atât de mulţi oameni cât într-un magazin în faţa căruia nu se întâmplă asta.
Dar cel mai tare şi mai tare m-a deranjat atitudinea lor faţă de femeia care vine să-i ajute în campanie, care e şi ea lesbiană, deci de-a lor. Chiar atâta aversiune să le fi stârnit femeile?? Şi chiar şi aşa, mi se pare cel puţin nepotrivit să te plângi de discriminare şi de lipsa drepturilor faţă de restul societăţii şi să aplici acelaşi tratament în interiorul comunităţii tale. E demagogie!
One more thing şi plec acasă: cred că am mai spus că eu sunt o persoană tolerantă. Îmi menţin afirmaţia, dar cu privire la homosexualitate aş avea ceva amendamente. Se tot militează la nivel înalt pentru dreptul oamenilor de a-şi alinia sexualitatea somatică la cea psihologică (adică operaţie de schimbare de sex), dar eu mă întreb, n-ar fi mai simplu să procedăm taman invers, adică s-o punem în acord pe cea psihologică cu cea somatică? Probabil că vorbesc în necunoştinţă de cauză şi habar nu am prin ce trec bieţii homosexuali, care sunt de fapt bărbaţi/femei prinşi în trupuri de femei/bărbaţi şi singura scăpare este să-şi schimbe aceste corpuri mincinoase, dar părerea mea rămâne că homosexualitatea nu este o eroare a naturii, ci fix o problemă socială. Problema e a la tete, pas la-bas!
P.S. Băieţi, staţi liniştiţi în ce priveşte a doua imagine (de mai sus)! Nu cred că lungimea unui deget poate schimba faptul că vă plac sânii mari şi pielea fină. Ceea ce am citit eu cu ceva vreme în urmă este că un inelar mai lung denotă o mai mare agresivitate, dar mi se pare barbar să pui semnul egalităţii între agresivitate şi masculinitate. Cu siguranţă sunt alte trăsături care vă definesc mult mai bine!

Articolul 100 – articol aniversar

2009-05-11T01:11:00.000-07:00

M-am tot gândit dacă să scriu sau nu un articol aniversar (apreciez că am ales să nu). Articolul cu numărul 100, articol de tranziţie, cu cicluri care se încheie şi sunt inevitabil înlocuite de altele, cu pasiuni vechi care se sting mocnit şi cu altele care nasc nebănuit, cu nostalgii inutile stigmatizate public, cu cea mai indisciplinată sesiune ever, cu mine care nu ştiu de unde vin, încotro o apuc şi ce vreau de la viaţă, cu volumul de poezii ascuns sub tratatul de procedură civilă, cu Bucureştiul văzut de la etajul 8 într-o noapte de aproape vară plină de miros de vacanţă care nu mai vine o dată şi nu va mai veni niciodată, cu vise măreţe şi dezamăgiri pe măsură, peste toate planând veşnica mea indecizie congenitală, cu speranţe aproape absurde uneori (vreau, nu vreau, cred ca after all sunt incurabil optimistă) aşa e articolul meu aniversar cu numărul 100.

La final

2009-04-13T12:47:00.000-07:00

În fiecare zi te trezeşti în acelaşi pat, iei acelaşi autobuz, treci pe lângă aceleaşi blocuri şi te opreşti la aceeaşi clădire. Le ştii pe de rost pe toate, sunt o rutină enervantă de care abia aştepţi să treci, iar până atunci nu ştii cum să o fentezi vorbind la telefon în autobuz tot drumul, citind o carte pe sub bancă la curs, oprind ceasul când sună de dimineaţă: „Azi n-am chef să mă duc la facultate!”. Şi deodată, într-o săptămână ca oricare alta, cineva se trezeşte să spună „Băi, astăzi a fost ultimul curs de PIDO!” şi atunci îţi dai seama că ai intrat pe ultima sută de metri, iar rutina aia bătătorită de 4 ani parcă nu-ţi mai ajunge, parcă nu te mai saturi de ea. Clădirea aia e tot acolo şi va fi mereu, but you are running out of time, tu eşti acela care va pleca, acela care nu va mai fi parte din tot. Şi ţi-e dor deja de ceea ce încă mai ai şi abia acum începi să înţelegi că rutina aia era viaţa ta, o viaţă care se apropie de finiş pentru a începe o altă cursă. Şi lacrimile astea nu încetează să curgă.
Şi oamenii. Cum să explici de ce te înţelegi mai bine cu X sau de ce Z nu te suportă? Când ai intrat prima dată în amfiteatru erau doar nişte feţe. Acum au nume şi numere de telefon şi ID-uri de mess şi zile de naştere şi amintiri cu tine. Şi sunt prietenii tăi. Unii. De ce nu sunt toţi? Tu ai vrea să fie toţi, ţie îţi sunt toţi dragi, că sunt colegii tăi, dar vezi, undeva ai greşit pentru că unii te plac, alţii nu, unii te salută, alţii te ignoră şi cu toate astea ai vrea să-i strângi pe toţi în braţe pentru că nu-i vei mai vedea în fiecare zi ca până acum. Poate nu-i vei mai vedea deloc. 4 ani ai strigat nepăsător „Ne vedem mâine!” grăbit să nu pierzi autobuzul pentru că ştiai că-i vei vedea şi mâine, şi poimâine, şi răspoimâine şi în fiecare zi, dar azi ce le vei spune?

Vrei să-ţi fii ţie suficient? Prea târziu pentru că totul e o parte din tine, trebuie să rupi din tine ca să pleci, iar să mai rămâi, nu poţi. Şi ce dacă unul nu-ţi răspunde la salut, şi ce dacă un prof ţi-a uitat numele, şi ce dacă te-ai înroşit în faţa întregului amfiteatru, şi ce dacă lui îi place de ea şi nu de tine, şi ce dacă ai alunecat pe scările din faţa facultăţii în ziua aia ploioasă, şi ce dacă ai picat la examenul ăla, şi ce dacă ea nu a ieşit la un suc cu tine? Acum totul e parte din tine şi nu vrei să laşi nimic în urmă, nu vrei să pleci. Dar timpul trece şi mâine cineva îţi va spune că e ultimul seminar de procedură civilă şi tu o să râzi, iar în suflet o să plângi. Încotro alergi şi pe cine mai poţi conta?

Cine l-a ucis pe Palomino Molero? – Mario Vargas Llosa

2009-04-10T07:09:00.000-07:00

Mi-era dor de stilul firesc, natural al lui Llosa. Eu sunt un cititor prietenos, îmi „ecranizez” chiar şi cele mai insipide scene, dar cărţile lui Llosa nu necesită nici cel mai mic efort în acest sens întrucât par a fi fost scrise în imagini, nu în cuvinte, se transpun singure în imagini.
Această carte a fost scrisă în 1986 şi am primit-o la premiu în clasa a IV-a, adică în 1996, când probabil că nu costa prea mult (pe vremea aia ne dădeau la premiu cele mai ieftine cărţi pe care le găseau, dar cel puţin ni le dădeau, nu veneam cu ele de acasă. Acum probabil că trebuie să dai bani şi ca să-ţi tipărească diploma) şi am descoperit-o abia acum.
Înainte să o încep, am făcut greşeala să citesc o mică prezentare a cărţii pe site-ul unei edituri care o vinde acum cu 40 lei noi, unde se spunea că povestea se desfăşoară în jurul anchetei morţii lui Palomino Molero şi al obsesiei amoroase a locotenentului Silva pentru nevasta dolofană a unui pescar, ambele rămânând în coadă de peşte (apropo de pescar), drept pentru care am citit cartea cu teama că nu voi afla cine l-a ucis pe bietul băiat (adică puteam trăi cu eşecul erotico-sentimental al locotenentului, dar să nu se dezlege misterul crimei, asta mi se părea peste poate).
Din fericire misterul s-a dezlegat, oarecum (tot nu sunt convinsă dacă fata colonelului suferea de o boală psihică sau tatăl său o abuza sexual), dar cea mai interesantă şi amuzantă parte mi se pare atitudinea opiniei publice, care, de când e descoperită crima şi chiar şi după ce este elucidată, nu încetează să se căineze că totul va fi muşamalizat de către „bibanii cei mari”, că „asasinii îs ştabi şi peştii ăi mari îi înghit pe îi mici”, că de fapt bietul colonel e doar o victimă colaterală (eu mă întreb, colonelul nu era şi el unul dintre ştabi? A căzut un cap mare, ce mai vreţi?!), că în spatele afacerii se află contrabanda, spionajul sau chiar mâna Ecuadorului şi toate astea condimentate cu picanterii sexuale (că pe fată înainte să o omoare sigur au şi violat-o. În grup. Ori că totul ar avea nişte „dedesubturi scabroase, chestii între poponari”). Ce să mai, oamenii vor acţiune, afaceri dubioase şi în plus le place la nebunie să se victimizeze.
Nu pot să nu apreciez, însă, ce anchetator bun s-a dovedit a fi locotenentul Silva (păcat că nu s-a dovedit la fel de iscusit şi în confruntarea cu dolofana lui multrâvnită) precum şi faptul că, la fel ca şi povestea lui Pantaleon, totul s-a terminat cu detaşarea celor doi care au rezolvat misterul crimei (şi care se aşteptau la o promovare) undeva departe de căldură şi de civilizaţie, să le fie învăţătură de minte altădată când vor mai fi curioşi.

Povestea târfelor mele triste – G. G. Marquez

2009-04-06T08:30:00.000-07:00

Cât de fericit poate să fie un bărbat care a avut peste 500 de femei (de când a început să le ţină socoteala şi până când a obosit să o mai facă), dar care nu a iubit niciodată? Povestea, de fapt, nu este a târfelor, ci a tristeţii lui de care nu şi-a dat seama până la împlinirea vârstei de 90 de ani, când toată iubirea neconsumată în mii de acte sexuale la întâmplare s-a adunat într-o dragoste fără sex (nu pentru că nu mai putea, causticilor care v-aţi gândit la asta, ci pentru că pur şi simplu a înţeles plăcerea unei astfel de iubiri).
Nevoia de a-şi revărsa iubirea asupra unei femei s-a acumulat de-a lungul anilor până când a devenit atât de apăsătoare încât a confundat-o cu apropierea morţii. Şi instinctul de supravieţuire l-a ajutat s-o inventeze pe Delgadina, să sculpteze un suflet de femeie în trupul feciorelnic al prostituatei care voia să i se vândă pentru 3 pesos.
Şi acea noapte a însemnat pentru el începutul unei noi vieţi la 90 de ani, a unei noi lumi în care ea era mai reală atunci când el o visa umblând prin casă sau pregătind micul dejun decât atunci când dormea goală, în carne şi oase, asudând sub atingerea lui în patul de la bordel.
Cadoul sarcastic al colegilor de redacţie (cum să-i dăruieşti unui om care împlineşte 90 de ani un motan bătrân?!) funcţionează ca un barometru al stărilor lui: iubeşte singurătatea, îşi face propriile reguli, pare să moară, apoi se arată vesel şi plin de viaţă, pentru ca mai târziu să fugă, refugiindu-se în curtea bordelului încuiat pentru vizitatori.Şi mai e cineva în casă. E credincioasa Damiana, servitoarea îndrăgostită în secret de stăpânul său, care se lasă pătrunsă în mod necuviincios, în tăcere, nemişcată şi umilită. În convenţionalitatea mea exagerată am crezut pentru o clipă că ea va fi cadoul pe care şi l-a dorit şi pe care-l va primi pentru a 90-a aniversare, că ea va fi fecioara care-i va arăta că iubirea a fost chiar sub nasul lui în tot acest timp. Dar el îşi dorea o adolescentă fecioară…

Regele Carol I al Romaniei - Paul Lindenberg

2009-04-03T12:38:00.000-07:00

Cred că întotdeauna am fost uşor antiregalistă sau mai bine zis antidinastică şi nu m-am ferit să-mi afişez convingerile. Dacă stau bine să analizez, totuşi, niciodată nu am spus nimic rău despre Carol I sau despre Ferdinand (în afară de faptul că mi s-a părut cel puţin ciudat ca primul să fie ales în cei dintâi 10 mari români – adică noi, românii, nu am avut nici măcar 10 oameni suficient de mari şi a fost nevoie să importăm din Germania?).

Nu ştiu dacă mi-am schimbat neaparat convingerile, dar cu siguranţă că de acum, după ce am citit cartea lui Paul Lindenberg, Carol I nu va înceta să reprezinte pentru mine un om extraordinar şi nu mai puţin un român adevărat.
Nu-mi dau seama dacă noi, românii, suntem foarte slabi organizatori, administratori în general sau foarte nepricepuţi în a ne alege conducătorii, pentru că debandada asta numită democraţie care există azi în România a existat mai tot timpul, chiar dacă uneori nu s-a numit astfel. Principiul general care a guvernat straturile conducătoare a fost de inspiraţie franceză: „După mine potopul!”, mecanismul de aplicare a cunoscut consecvenţa şi precizia germană, iar rezultatul a fost unul românesc – sărăcie lucie pentru omul de rând. Cam asta a găsit Carol în 1866 când a venit în România. Poate că într-adevăr, oferta românilor a fost o şansă pentru el de a domni, căci în Prusia/Germania nu ar fi avut nicio şansă la tron, dar în niciun caz nu se poate spune că i s-a oferit pe tavă un os de ros. Dimpotrivă! Mulţi oameni în locul lui şi-ar fi luat picioarele la spinare şi ar fi plecat (chiar şi tatăl lui l-a încurajat să facă asta), oricât de puşi pe fapte mari ar fi fost, când ar fi văzut că n-ai cu cine, dom`le, n-ai cu cine: ţara înglodată de datorii, vistieriile goale în urma pestei fanariote, demnitarii obişnuiţi să confunde bugetul ţării cu fondul propriu de cheltuieli, armata la pământ, opoziţia cu gura mare, iar marile puteri ale Europei cu ciomagul în mână. Guvernează dacă poţi!
Carol n-a venit cu fiţe de occident: a stat într-o casă modestă, a renunţat la jumătate din personalul afectat lui, ba a şi plătit salariile armatei din propriile venituri (primite de la statul român, dar erau ale lui, putea să facă orice altceva cu ele, iar el a ales să susţină armata, deşi nu era de datoria lui!), iar mai târziu a refuzat coroana din aur în favoarea uneia făcută din oţelul tunurilor turceşti capturate în Războiul de independenţă. Şi din haosul pe care l-a găsit, a reuşit să încropească o ţară independentă şi funcţională. Într-adevăr, poate n-ar fi reuşit să facă asta fără oameni precum Lascăr Catargiu, I.C. Brătianu şi alţii, dar nici ei nu ar fi reuşit fără el.
Cartea e prea înţesată de istorie ca să fie un roman şi romanţată peste măsură pentru a nu fi, însă fără doar şi poate este extrem de subiectivă. Nici nu avea cum să nu fie, având în vedere că autorul i-a fost foarte apropiat lui Carol I. Dar dincolo de evocarea părtinitoare, faptele vorbesc de la sine.
Într-un singur episod, ultimul de altfel din viaţa lui, Carol I a arătat că este totuşi german (sau poate doar om de cuvânt) şi anume atunci când s-a pus problema intrării în război a României de partea Antantei. Carol I a refuzat, motivând că încheiase un acord secret cu Tripla Alianţă şi a cerut ca România să lupte de partea Imperiului German (cine n-ar fi făcut-o în locul lui?). Şi situaţia a fost tranşată surprinzător: Deus ex machina şi Carol moare fără să-şi fi călcat cuvântul dat, fără să-şi fi trădat ţara (niciuna dintre ele). Probabil că oamenii mari reuşesc să moară atunci când vor.
Nu ştiu câţi ar fi ales ţara adoptivă în detrimentul ţării natale, nu ştiu câţi ar fi ales România în defavoarea Germaniei, dar Ferdinand a făcut-o. Şi cât de cumplit trebuie să fi fost când Puterile Centrale au invadat România (şi opţiunea sa, pentru care îşi călcase pe inimă doar pentru că aşa au dorit românii, părea să fi fost un dezastru), când ştia că luptă împotriva celor care l-au crescut, când familia sa l-a renegat! El este regele României Mari!Aceşti doi oameni au făcut multe pentru România, deci cum aş putea eu să fiu antiregalistă? But then again, a fost Carol II care-mi confirmă convingerile antidinastice: chiar nu pot să cred că alegerea pe criteriul de primogenitură funcţionează cum trebuie! Nu poţi să fii rege doar pentru că aşa te-ai născut, dincolo de orice calităţi sau defecte, dincolo de toate tâmpeniile pe care le faci şi fără să şi demonstrezi că meriţi. Nu mi se pare corect, atâta tot!

Caligraful lui Voltaire – Pablo de Santis

2009-03-30T10:24:00.001-07:00

Foarte drăguţă această carte în care acţiunea se petrece înspre sfârşitul vieţii lui Voltaire şi care alătură complicate maşinării, care pot trece uşor drept oameni, şi caligrafi migăloşi care nici nu vor să audă de tipare.
Caligrafie – arta de a scrie frumos. De a scrie frumos mai înainte de a scrie bine, de a pune forma înaintea şi peste conţinut. Călugării caligrafi care scriau Biblia nu aveau voie să facă nicio greşeală, niciun tremur al mâinii nu trebuia să perturbe literele sfinte, altfel pagina trebuia refăcută de la primul rând, iarăşi şi iarăşi până când era perfect, până când omul devenea maşinărie. Şi poate tocmai dorinţa de perfecţiune a caligrafilor le-a adus moartea încet, dar sigur, o dată cu primul tipar care a înlocuit rând pe rând toţi scribii, lăsând în urmă o meserie care nu mai există şi post mortem a fost glorificată şi transformată în artă (pentru că în vremea de apogeu a caligrafiei, aceştia erau fie călugări, fie slujbaşi, nicidecum artişti ori oameni de seamă).
Şi ce te faci când meseria ta nu mai are preţ, când societatea îţi dă cu piciorul pentru că nu mai e nevoie de tine? Încep să cred tot mai mult că inadaptaţii (pentru că nu pot sau pentru că nu vor) în cele din urmă vor fi împinşi către margine ca un mărăcine, ca un corp străin pe care pielea îl scoate la suprafaţă. Ştiaţi că fontul Baskerville, care seamănă cu scrisul de mână, a fost creat pentru tipar de către John Baskervill, care înainte fusese caligraf şi nu a vrut să arunce cu totul vechiul meşteşug?
În timp ce citeam cartea am văzut un documentar despre Biblia diavolului, care de fapt nu e a diavolului, doar că pe undeva pe la mijlocul cărţii are o ilustraţie cu diavolul alături de cetatea Ierusalimului, simbolizând dualitatea bine-rău, liberul arbitru etc. (pe principiul ce a vrut să spună autorul). E o carte impresionantă, de dimensiuni foarte mari (are în jur de 300 de pagini şi 75 de kg) despre care, în urma unor complexe analize grafoscopice, s-a stabilit că a fost scrisă de un singur om, călugărul Hermann inclusus. Legenda spune că ar fi fost vorba despre un călugăr condamnat pentru o faptă reprobabilă, dar în documentar au înclinat spre ideea că de fapt „inclusus” înseamnă ascuns, retras, iar călugărul şi-a autoimpus izolarea în chilia sa până la sfârşitul vieţii, timp în care a scris şi ilustrat această carte (aproximativ 20-30 de ani).
P.S. Caut şi eu o ceasornicărie. Mai există vreun ceasornicar prin Bucureşti, a supravieţuit modernităţii într-un colţ de dugheană?

Hurmuz Aznavorian – Excelenţa legii

2009-03-03T07:26:00.000-08:00

Aş vrea să spun „nasc şi-n România oameni”, dar Hurmuz Aznavorian nu s-a născut în România, nu s-a născut din părinţi români, însă a fost român şi a simţit româneşte cum puţini oameni sunt în stare.
A fost un avocat foarte bun. Dar avocaţi foarte buni s-au mai găsit, se găsesc încă şi astăzi şi sunt convinsă că şi viitorul va aduce încă mulţi avocaţi foarte buni. A avut o pregătire juridică notabilă, dublată de talent oratoric şi de o inteligenţă ascuţită. A tranşat probleme juridice în articole bine fundamentate – cu unele sunt de acord, cu altele nu, fiecare are dreptul la o opinie şi poate asta dă frumuseţe dreptului.
Ceea ce mi se pare, însă, remarcabil este că Hurmuz Aznavorian a ştiut să fie OM, în cel mai înalt sens al acestui cuvânt. Sunt mulţi avocaţi ce câştigă procese grele, dar câţi o fac fără bani, doar din profundă convingere în dreptatea celui pe care îl apără? Sunt mulţi oameni care critică legile „strâmbe”, dar câţi au curajul să le critice în faţa unui regim autoritar, doar pentru a proteja principiile fundamentale ale dreptului? Sunt mulţi politicieni care ajung în Parlament, dar câţi îşi păstrează corectitudinea şi verticalitatea? Sunt mulţi români care-şi declamă iubirea de ţară, dar câţi s-ar înrola de bunăvoie ca să lupte pentru România? Hurmuz Aznavorian a făcut toate astea şi încă multe peste.
Mă macină un gând care mi-a încolţit când am citit „Adam şi Eva” a lui Rebreanu. Într-unul dintre avataruri, El este un înflăcărat susţinător al valorilor democratice în plină monarhie absolutistă, punându-şi astfel în pericol viaţa, şi are o discuţie contradictorie pe această temă cu un preot, perfect integrat în forma de guvernământ existentă în acel moment. Are loc Revoluţia franceză, care proclamă sus şi tare valori pe care El le-a susţinut şi apărat toată viaţa, iar dezordinea creată îl poartă către un eşafod pe care urma să fie executată Ea. El o recunoaşte dintr-un trecut de dincolo de vremuri şi-i sare în apărare, astfel încât revoluţionarii răzbunători îi execută pe amândoi. Înainte să moară, însă, îl recunoaşte printre fervenţii susţinători ai lozincii „Liberte, egalite, fraternite, ou la mort”, deci printre călăii săi, pe preotul ce-l slujise cu atâta devotament şi convingere (oare?) pe rege.
Morala: oamenii adevăraţi ajung să moară pentru o idee, pentru un ideal, în timp ce oportuniştii huzuresc graţie făţărniciei. De aceea Hurmuz Aznavorian a fost trimis la canal şi a murit în închisoare, necunoscându-i-se mormântul, în timp oameni de nimic, oameni care se întorc după cum bate vântul, uitând de principii şi de verticalitate au ocupat, ocupă şi vor ocupa funcţii dintre cele mai înalte, sfidând cu averi nemăsurate acest popor nefericit.
Pledoaria lui împotriva excluderii abuzive din Barou aproape m-a făcut să-i strig nevinovăţia, dar în faţa cui? Se lupta cu morile de vânt şi toată dreptatea din lume, toate argumentele posibile erau neputincioase în faţa unui sistem al oportuniştilor care şi-ar fi vândut şi mama pentru „un loc în faţă”.

Despre pomeni si parastase

2009-02-25T04:16:00.000-08:00

Un profesor universitar organizează un examen. Unii spun că subiectele sunt foarte grele (studenţii), alţii spun că sunt foarte uşoare (profesorul şi alte somităţi în domeniu), eu nu mă pot pronunţa, dar cert este că rezultatul a fost că aproximativ 70-80% dintre studenţi au picat examenul. Pe principiul „N-ai restanţă, n-ai prestanţă!”, ce mare tragedie?! Parcă ar fi primii restanţieri din lume? Eh, aşa ar sta lucrurile în mod normal, dar în cazul de faţă studenţii noştri sunt anul IV şi mai au fix câteva săptămâni până la licenţă şi o singură a doua şansă – sesiunea de restanţe. Evident că toate festivităţile de absolvire au stat sub sabia lui Damocles, evident că toate chifteluţele mâncate la petrecerea de absolvire le-au stat în gât (asta e vina celor care au organizat cele două evenimente de absolvire înainte ca studenţii să absolve!), evident că numai la învăţat pentru licenţă nu le stătea gândul bieţilor studenţi, care nu ştiau dacă o să apuce să dea examenul la timp sau nu, evident că profesorul nu avea nicio vină că ei nu s-au pregătit corespunzător şi evident că ei nu aveau nicio vină că profesorul a dat nişte subiecte imposibile. În mijlocul tuturor acestor evidenţe se naşte un miniscandal soldat cu faptul că decanul şi alte persoane cu greutate îl „sfătuiesc” pe domnul profesor să remedieze această situaţie şi să reabilitez un întreg an de studenţi eminenţi (n-or fi fost ei chiar toţi eminenţi, dar având în vedere că vorbim de un procent de 80% dintre studenţii care au ajuns în anul IV la o facultate cu oarecare pretenţii, justificate sau nu, prezum eu, de la mine putere, că nu erau nici nişte imbecili, deci că subiectele au fost totuşi destul de delicate). Şi iarăşi e evident că profesorului nu i-a picat bine: probabil a fost indignat de „recomandările” primite, probabil s-a simţit umilit de ingerinţele altora în treaba lui, poate s-a văzut neputincios în a face faţă solicitărilor sau poate i s-a făcut milă de bieţii restanţieri, cert este că în restanţe s-au dat subiecte deja „circulate” printre studenţi şi problema s-a rezolvat pentru anul respectiv.
„Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta” bietul student, domnul profesor a venit cu o inovaţie pentru următoarea generaţie: prezenţa 100% la curs oferă dreptul de a nu mai veni la examen şi de a primi un sfânt 5 cu ocazia trecerii în catalog a notelor obţinute în restanţă. Cu alte cuvinte chifteluţele se vor mânca tot în calitate de ne-absolvenţi, dar cel puţin cu certitudinea că micul 5 nu va întârzia să apară în catalog şi să salveze poporul muncitor.
Milă sau răzbunare din partea profesorului? Adică gestul este făcut din dorinţa de a-i ajuta pe studenţi sau simţindu-se umilit de faptul că nu a putut să-şi ţină examenul după bunul plac, profesorul a decis să-i umilească şi el pe studenţi, cu acordul lor, bineînţeles, şi să vadă până unde merge pomanageala la respectabila facultate? Părerile au fost împărţite şi, pe lângă amfiteatrele umplute peste noapte, n-au întârziat să apară şi proteste vehemente („că cum, că ce-nseamnă asta, dom’le, cine ne crede profesorul ăsta pe noi?”).

Eu, în calitate de penitus extranei ce nu sunt, stau şi mă întreb: dar dacă în loc de 5, profesorul le promitea nota 10, mai comenta cineva că asta-i umilinţă? Părerea mea e că tot pomană se chema, doar că atunci nu ezita nici unul să accepte oferta şi nu mai răsărea nicio voce care să protesteze faţă de un asemenea tratament umilitor. Şi atunci, ce anume face diferenţa între pomană şi o ofertă de nerefuzat?! 5 puncte la notă (deşi cred că nici la 8 n-ar fi comentat vreunul). Deci, ce anume vă umileşte, dragi studenţi: că cineva se oferă să vă miluiască pentru actul de prezenţă cu o notă de trecere sau că prezenţa voastră pasivă la curs e estimată doar la nota 5?

Horoscop

2009-02-21T06:22:00.000-08:00

Hai să vedem ce e la televizor sâmbătă după-amiaza la ora 16! Pe B1 Urania (cea cu astrologia) tocmai terminase cu Leul şi-mi zic „Să văd ce-mi urseşte mie dacă tot am nimerit chiar la fix!”. Întrebarea este, predicţiile ei sunt pe următorii 10 ani sau pentru o singură săptămână?? Pentru că dacă tot ce a spus ea se împlineşte săptămâna care vine, atunci trebuie să-mi pun straiele de sărbătoare, căci tocmai ce va să vină săptămâna cea mai plină, cea mai fructuoasă şi cea mai spectaculoasă a vieţii mele, după cum urmează: o să mă despart sau o să mă căsătoresc; o să închei un contract sau o să desfiinţez un contract, în fine ideea e că elementele de sfârşit şi cele de început se înghesuie în aceste 7 zile; apoi o să fiu promovată, toată lumea o să se dea la o parte şi dintr-un biet funcţionăraş o să ajung mare şef, o să plec de acasă executant şi o să mă întorc director printr-o spectaculoasă turnură de situaţie; o să am probleme cu copiii (care copii? ai cui?) şi în dragoste (parcă spunea că mă căsătoresc?!); apoi o să pun capăt problemelor cu banii (asta-mi place cel mai mult) renunţând la ceva, la o parte ce ţine de trecut; şi peste toate acestea planează un soi de acalmie, o stare de binişor, de călduţ, de confortabil sau de nu prea rău, merge şi-aşa, de nici prea-prea, nici foarte-foarte (parcă tocmai fusesem promovată: unde-i şampania, unde-s artificiile??).

Aşadar dacă vi se pare că vă confruntaţi cu un deficit de trăire personală, că în viaţa voastră nu se întâmplă nimic, ascultaţi-o pe Urania şi nici nu o să se întâmple nimic, dar cel puţin aşa o să vi se pară!

Justine - Marchizul de Sade

2009-02-20T06:57:00.000-08:00

Ioana tocmai a scris o foarte frumoasă recenzie a acestei carţi pe care eu am citit-o acum 3 ani şi ceva, fapt ce m-a determinat să caut in "ladă" şi să scot de la naftalină ce am scris atunci despre cartea cu pricina. O redau în integralitate şi fără nicio modificare (deşi recunosc că mă mănâncă mâna s-o retuşez pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, dar nu mi s-ar părea corect să o fac).

21 iulie 2005
Aţi auzit de marchizul de Sade? Ce aţi auzit despre el? Că a fost internat de soţia sa într-un ospiciu ca să nu o facă de ruşine, iar acolo continua să scrie operele lui pline de scene lubrice, de depravare, de anomalii sexuale şi detracări psihice, fresce ale unei societăţi lipsite de moravuri? De la numele lui provine cuvântul sadism. Eu ştiam despre el că fusese închis pentru aceste cărţi (nu dus la ospiciu), iar în închisoare continua să scrie până i s-au luat toate mijloacele şi apoi a început să-şi scrie operele pe pereţi cu propriile excremente.
Toate acestea m-au făcut să devin interesată de persoana şi operele sale. Aşa ca am văzut filmul – biografie (care nu mă îndoiesc că e plin de lucruri false, licenţe artistice, ce-i drept, dar care îmi denaturează mie imaginea despre realitatea obiectivă pe care nu am din ce altă parte să o cunosc), iar cu prima ocazie am citit şi o carte a lui, Justine. Filmul mi-a ilustrat un personaj de viţă nobilă, un apostat, un pesimist convins care vedea în toţi şi în toate intenţii rele şi perversiuni, un fel de Freud degenerat care îşi scria cărţile într-un ospiciu unde fusese dosit de propria soţie, femeie la fel de interesată, perversă şi abjectă ca personajele sale. Lumea era foarte interesată de cărţile lui, toţi le citeau, dar nimeni nu recunoştea că o face. Scenele picante au isterizat Biserica şi autorităţile, care făceau tot posibilul să îl oprească, dar nu puteau să-i închidă oricum gura, fiind de viţă nobilă (marchiz, apoi conte). Luându-i-se hârtia şi creionul, a început să scrie cu sânge pe cearşafuri, folosind un os de pui, apoi cu excremente pe pereţi, într-o dovadă de apostazie şi revoltă impresionantă.
Citindu-i cartea am văzut în el un conte de Bressac purificat prin artă. Mi se părea, până să ajung la final, că el este chinuit de aceleaşi patimi ca şi personajele sale, dar reuşeşte să se salveze prin catharsis. Astfel se justifică nevoia lui exacerbată de a scrie pe orice şi cu orice mijloace, ca şi când patimile bolnăvicioase îi apăsau sufletul într-atât încât dacă nu le elibera prin scris, ar fi devenit un monstru la fel ca eroii cărţilor lui. Ca şi în film, cartea are în centru o fecioară virtuoasă, această caracteristică fiind dusă la extrem. Dacă în film fata e o lucrătoare la ospiciu care citeşte cu nesaţ cărţile lui de Sade, ba chiar le mijloceşte publicarea, Justine e întruchiparea virtuţii şi pioşeniei. Viaţa ei e un şir lung de fapte bune răsplătite de soartă doar prin rău în timp ce vede cu ochii înlăcrimaţi pe cei ce o rănesc cum prosperă, fără însă ca acestea să o determine să renunţe la credinţa sa şi mai ales la unicul drum ales în viaţa, acela de a înfăptui binele şi a împiedica răul cu orice preţ. Eu am văzut-o ca pe o carte absolut educativă chiar până să o termin, un fel de poveste a lui Iov, dar eram absolut curioasă de final care era concludent în stabilirea principiilor autorului. Ştiu că acum, după ce am terminat cartea, e redundant să spun că este o carte educativă, de aceea am precizat că am gândit acest lucru chiar înainte de a fi citit finalul pe care nu l-am bănuit (poate şi din cauze reputaţiei autorului). Dar am citit printre rânduri intenţiile lui nedeclarate până în final. Un autor care creează un personaj atât de virtuos încât cele mai crude nedreptăţi care îi răsplătesc bunătatea nu reuşesc să îl întoarcă de la credinţă şi de la a face bine, cu siguranţă nu vrea să trezească în cititor gândul că lumea e rea cu cei buni şi bună cu ce răi, că Providenţa nu există (iar dacă există e una interesată şi acceptă alte valori decât cele promovate de Biserică – cel puţin teoretic, pentru că această instituţie este, se pare, cea mai denigrată dintre toate, fiind cea mai ferventă susţinătoare a idealurilor pe care le încalcă), ci va trezi în noi milă şi admiraţie, respect pentru acea fiinţă mai puternică şi mai statornică în credinţă decât noi am putea fi vreodată. Este, deci, o carte moralizatoare chiar şi fără finalul explicit. Unde mai punem şi faptul că niciuna din grozăviile care au lovit-o nu a reuşit să o doboare, ba mai mult, la fel ca pe Iov, au întărit-o. Credinţa în Dumnezeu a ajutat-o să meargă mai departe, i-a dat acea speranţă atât de necesară nouă, oamenilor pentru a continua.
În plus ea nu e singura ce trăieşte în bine, contrar celor spuse de cumătra Dubois, care în disertaţiile ei despre ce bine e să faci rău, afirma că toată lumea e malefică, deci asta e calea firească de a fi. Oameni buni întâlneşte Justine peste tot, deci ea nu e singură! Chiar magistratul acela pe care “îl admira toată lumea” că era bun, corect şi generos, ajunsese sus în ierarhia socială fără a se păta, fără a se compromite moral.
Pe principiul Dumnezeu nu îţi dă mai mult decât poţi duce, Justine le poartă pe toate cu tărie, chiar stigmata femeilor uşoare, deşi după cum spune ea, a “cunoscut bărbatul doar ca să îl urască”, iar în sfârşit îşi recapătă liniştea alături de sora şi cumnatul ei. Dar această acalmie nu e liniştitoare pentru ea, obişnuită a trece prin greutăţi şi încercări. Cu presentimentele sale îşi cheamă parcă moartea, iar Dumnezeu, ca să îi redea pacea fără a o mai chinui (se vede treaba că o viaţă tihnită pur şi simplu nu cadra cu sufletul ei de martiră) îi oferă viaţa veşnică printr-un fulger de natură a revela în sufletul surorii ei, Juliette, virtuţi ascunse şi căinţe nemărturisite. Cu nume predestinat, Justine restabileşte echilibrul pe oriunde trece, luând asupră-i chinurile şi pedepsele pentru ca în urma ei totul să fie corect, până şi moartea sa e un astfel de act, fiind urmată de întoarcerea la credinţă a surorii ei. Dacă ar fi ştiut, Justine ar fi acceptat bucuroasă moartea care i-ar fi readus Juliettei în suflet credinţa adevărată, căinţa şi mântuirea. În final chiar şi autorul acesta care accentuează până la saturare răutăţile care lovesc în sufletul tânăr şi plin de virtute al fetei, ca şi când ar vrea cu tot dinadinsul să o “vindece” de credinţă, face apologia unui suflet demn şi a unui “Dumnezeu care dacă îngăduie ca ea să fie persecutată pe pământ, este doar pentru a-i pregăti o răsplată mai minunată în cer”. O carte plină de imoralitate, dar care e mai plină de morală decât multe care se vor a îndrepta fiinţa umană.Ca valoare literară e slăbuţă. În afară de cele câteva disertaţii şi polemici ale personajelor negative cu Justine, pe axa bine-rău, cartea e o înşiruire de poveşti spuse nu tocmai bine, poate şi din cauza faptului că cititorul (sau poate doar eu) ajunge la saturare, ajunge să nu mai suporte a citi acest şir de întâmplări pe care cu o intuiţie absolut în limite fireşti poţi să îl anticipezi şi să îţi imaginezi că va continua în acelaşi ritm până la final, singurul imprevizibil (recunosc! – nu ştiam ce concluzie va trage de Sade din acestea; eu deja înţelesesem o apologie a virtuţii, dar mă bucur că asta a fost şi intenţia lui de la început, sub masca unei nepăsări pronunţate).

The curious case of Benjamin Button

2009-02-12T12:13:00.000-08:00

„Dumnezeu, când a creat lumea, a făcut o mare greşeală”, ne-a spus la un curs profesorul de drept constituţional, care nu pierdea nicio ocazie să se laude cu originea sa populară de băiat de la ţară, „şi anume că a dat tinereţea pe mâna copiilor”. Aşa este, da, întotdeauna m-am gândit că oamenii ar trebuie să se nască bătrâni şi pe măsură ce anii trec, să întinerească pentru ca astfel să aibă înţelepciunea de a şti cum să-şi drămuiască tinereţea şi puterea. „În viaţă irosim ani, iar la moarte cerşim clipe” a spus Nicolae Iorga. Cred că, născându-ne bătrâni şi întinerind cu vremea, am învăţa să apreciem cu adevărat valoarea tinereţii, a puterii de a alerga, de a dansa, am şti cum să ne bucurăm de fiecare secundă, timpul ne-ar părea mai blând, iar anii cei din urmă n-ar mai fi plini de regretul că n-am ştiut să ne trăim tinereţea.
Toţi facem exerciţii de imaginaţie, adică visăm cu ochii deschişi închipuindu-ne tot felul de lucruri care dorim să se întâmple în realitate, lucruri posibile sau imposibile, reale, fantastice, justificate ori exagerate. Eu practic o imaginaţie raţională, în sensul că de fiecare dată când îmi imaginez „cum ar fi dacă...” impun o serie de reguli ori limite pentru a păstra un echilibru, pentru a realiza integrarea perfectă a proiectului imaginar în lumea reală. De exemplu dacă îmi imaginez că pot să devin invizibilă, trebuie să stabilesc de la început dacă e vorba de o dematerializare (adică pot să trec prin pereţi, uşi, alte corpuri) sau doar de invizibilitate; trebuie să trasez clar limitele în sensul că sunt invizibilă doar eu, nu şi hainele de pe mine, cerceii etc. Aici se naşte de exemplu problema firelor de păr: firul este mor, vie e doar rădăcina, deci dacă un fir de păr se rupe, el devine vizibil? Şi tot felul de astfel de probleme pe care trebuie neaparat să le rezolv, altfel nu pot să implementez proiectul imaginar (nu pot oricum, veţi zice, şi dacă tot e imaginaţie şi nu se va întâmpla niciodată în realitate, măcar acolo să fie posibil orice; şi aveţi dreptate, dar eu trebuie să rezolv aceste chestiuni, altfel nu merge, trebuie să fim raţionali chiar şi când visăm, nu putem să ne închipuim aşa, orice, oricum; ar trebui să fac o vizită la psihiatru?).
Ei bine aceleaşi probleme mi le-am pus şi în cazul implementării proiectului imaginar al oamenilor care se nasc bătrâni şi mor bebeluşi. Problema principală era durata vieţii: nimeni nu ştie cât va trăi: 70, 80, 100 de ani, ceasul final e imprevizibil. Dacă oamenii s-ar naşte bătrâni, cam de ce vârstă s-ar naşte? Toţi la fel sau diferenţiat? Toţi am trăi acelaşi număr de ani? Plus că momentul morţii ar fi previzibil, dacă nu chiar determinabil cu certitudine etc.
Benjamin Button s-a născut bătrân şi a murit prunc în braţele iubitei sale. Nu mi-a răspuns la întrebările mele, a pus în practică planul imaginar fără să-i pese de aceste detalii deranjante şi a fost minunat (cred că ar fi fost bine să le ignore în totalitate, să dea drumul liber la vise, să nu le încastreze în reguli; totuşi ei au sugerat că ar fi fost vorba de apoximativ 90 de ani – cifrele taie aripile viselor).
Cel mai minunat a fost că o femeia a luat, crescut şi iubit un copil al nimănui, un copil găsit pe trepte, un copil de altă culoare, un copil bolnav şi mai ales un copil pe care nu l-a vrut nimeni, reuşind să vadă dincolo de toate acestea un suflet nevinovat.
La fel de minunat a fost că sufletele pereche s-au recunoscut, dincolo de orice aparenţe, s-au regăsit dincolo de orice impedimente şi s-au iubit dincolo de orice prejudecăţi.Şi ce nu mi-a plăcut a fost că el a plecat prea devreme, a dezertat, a fugit. Eu n-am văzut iubirea din gestul lui (ştiu, ştiu, a făcut-o pentru binele lor, a iubitei şi a fetiţei sale, pentru a nu le împovăra cu ciudata lui întinerire, dar eu cred că ele aveau nevoie de el), mi-a părut că a plecat mai mult mânat de dorinţa de aventură, de a face în viaţă ceea ce-şi doreşte, dorinţă pe care i-a inspirat-o cpt. Mike.

Vicky Cristina Barcelona – recenzie ca la carte

2009-02-11T10:16:00.000-08:00

La solicitarea expresă a scumpului meu coleg Matei, iată o recenzie în adevăratul sens al cuvântului, nu ca toate aberaţiile pe care le scriu eu pe blog.
Acest film în regia lui Woody Allen îmbină într-o manieră încântătoare umorul, pasiunea, iubirea şi nebunia, fiind în acelaşi timp o comedie romantică, dar şi o dramă inspirată de tumulturile amoroase ale zilelor noastre. Cu o distribuţie în care figurează nume precum Scarlett Johansson şi Penelope Cruz, filmul poartă amprenta puternică a regizorului, fiind extrem de dinamic, iar personajele găsind în umor salvarea pentru toate dezamăgirile.
Vicky şi Cristina sunt prietene din copilărie, deşi întruchipează două tipuri total opuse de femei: una brunetă, cu capul pe umeri, implicată într-o relaţie serioasă, care-şi doreşte stabilitate şi siguranţă, iar alta blondă, cu fire de artistă, care nu ştie ce vrea de la viaţă, dar ştie cu certitudine ce nu-şi doreşte şi anume o relaţie ca a prietenei sale. Ele pleacă să-şi petreacă vara în Barcelona pentru că Vicky face un studiu despre cultura catalană.
Aici nebunia şi pofta de viaţă hispanică le întâmpină în persoana unui tânăr pictor, atrăgător şi… divorţat cu scandal care le face o propunere indecentă.Dacă o vor accepta sau nu şi ce implicaţii va avea asupra sentimentelor lor aventura de-o vară în Barcelona veţi afla în cele 96 de minute ale filmului care, poate, vă vor face să vă întrebaţi şi voi what is love all about.

Portretul lui Dorian Grey

2009-02-10T10:29:00.000-08:00

Nu ştiu de ce mi-a plăcut de Dorian, în ciuda tuturor faptelor pe care le-a comis. Poate pentru că şi lui Oscar Wilde i-a plăcut de personajul său, ori mai degrabă i-a fost milă de acest biet Narcis care s-a îndrăgostit de propriul chip angelic şi a dat sufletul său la schimb pentru ca acest chip să rămână nealterat sub ani şi sub păcate.
Mă întreb dacă inocenţa, naivitatea e o formă de prostie sau dacă pot fi uşor confundate; mă întreb asta pentru că Dorian cel inocent habar nu are despre nimic, e de o naivitate exagerată care-l face extrem de vulnerabil în faţa lui Henry, întruchiparea sarcasmului. Dorian e alb, tânăr, inocent şi fad (aş zice eu) în timp ce Henry este negru, matur, ironic la extrem şi captivant. Henry cunoaşte plăcerile vieţii, citeşte vulnerabilitatea în ochii lui Dorian şi îl transformă în experimentul său. Rezultatul: după prima discuţie dintre cei doi Dorian devine conştient de frumuseţea sa, iar în sinea lui încolţeşte egoismul şi invidia pe un tablou care-i va păstra imaginea veşnic în timp ce el se va ofili şi va pierde astfel tot ce (crede el că) are mai de preţ. Dau un suflet pentru un chip!
Şi chipul rămâne ca o cortină trasă, ca un gard înalt ce ascunde orori – în spatele lui un suflet vândut, corupt şi pătat. Astfel transformat Dorian cadrează perfect cu societatea hedonistă şi uşuratică în care trăieşte.
N-aş vrea să se creadă că îl acuz pe Henry de întreaga decădere a lui Dorian. Nu e vinovat de alegerea ta cel care ţi-a oferit opţiunile. Henry are o limbă ascuţită şi o minte sclipitoare (chiar mă întreb dacă nu a reuşit să citească dincolo de chipul inocent al discipolului său, ceea ce m-ar mira, ori dacă doar s-a prefăcut că nu ştie ce a devenit acesta), dar şi capacitatea de a alege bobul de neghină, de a decide ce poţi să faci şi ce te compromite. Dorian nu! Îl acuz de prostie, am voie? Intră cu capul înainte în viaţă, înveninat de ambiţii stupide, fără să discearnă între măreţie şi faţadă, între căinţă şi orgoliu, între un chip şi un suflet.Şi închei apoteotic întrebându-l pe Iulian de ce oare în această lume în care femeile ar face orice pentru frumuseţe (unele poate şi-ar vinde şi un rinichi pentru o pereche de silicoane) cuvântul „narcisism” vine de la un bărbat? Nu-mi amintesc ca Elena, cea mai frumoasă femeie din lume, să se fi îndrăgostit de ea sau să se fi umflat în pene cu chipul ei minunat, în timp ce Narcis (şi uite, mai recent şi Dorian Grey) au murit pentru că-şi iubeau prea mult chipul.

Vicky Cristina Barcelona

2009-01-30T11:51:00.000-08:00

Iar n-am mai scris de mult. Şi iar o să-ncep cu faptul că a fost sesiune şi n-am mai citit nimic de parcă ar interesa pe cineva. În schimb, ca niciodată, m-am uitat la câteva filme. Şi având în vedere că la singura recenzie pe care am făcut-o unui film am avut mai multe comentarii decât la oricare dintre recenziile pentru cărţi, logic ar fi să continui cu filmele (poate mă pricep mai bine). Dar am un sentiment că n-o voi face, în primul rând pentru că mie îmi plac cărţile, pe astea le apreciez şi pe astea o să le comentez şi în al doilea rând pentru că multitudinea de comentarii despre care vorbeam i se datorează în principal lui Iulian (pe care, dacă vrea, îl invit să scrie la mine pe blog), care s-a ţinut de promisiune cu vârf şi îndesat, iar nu unui val uriaş de admiratori.
În ciuda celor de mai sus, azi vreau să vorbesc despre un film: Vicky Cristina Barcelona.
Femeile, în general, îşi doresc stabilitate, dăruire, siguranţă, commitment (şi nu pentru că m-aş identifica eu cu toate femeile, ci pentru că AŞA ESTE!). Şi deodată, în universul unei femei care are toate astea, apare un factor perturbator: un macho man latino lover care o invită la o partidă de sex. What would you choose???

Aşa s-a gândit şi ea, doar că printr-un complex de împrejurări (vin, noapte, chitară, vin, vin) s-a trezit (a doua zi) că tocmai făcuse ceea ce nu credea că va face vreodată. Şi s-a mai trezit că universul ei stabil şi sigur se clatină şi nu din exterior, ci din interior, din propriile ei sentimente. Ce-i de făcut?
Şi aici intervin poveştile de genul: o să te măriţi cu logodnicul tău şi peste ani o să regreţi că nu ai trăit, că nu ţi-ai dat frâu liber sentimentelor. Iubirea se trăieşte cu inima, ea înseamnă pasiune, aventură; capul şi raţiunea nu-şi au locul aici. Vrei să trăieşti toată viaţa o relaţie searbădă şi monotonă doar de dragul stabilităţii??
M-am tot întrebat şi eu de ce aş alege siguranţa, certitudinea şi nu mi-a venit nicio idee, până când versurile unei melodii de-ale lui Bitză („Dimineaţa vrei să te respect? O s-auzi în urma ta uşa cum se-nchide lent”) mi-au amintit de un episod despre care am mai scris eu şi anume: el povesteşte cum noaptea trecută s-a culcat cu o fată, detalii, detalii bla, bla şi deodată răsare cea mai naivă voce din lume: „Şi după aceea ai respectat-o?”. Râsete pe fundal.

Când prince charming, după ce ţi-a tras-o în cel mai romantic mod cu putinţă, nu mai sună, ba chiar şi-a găsit pe alta pentru care începe să aibă sentimente, atunci parcă se face lumină în toată povestea: pentru că femeile vor să fie respectate şi respectul nu ţi-l câştigi aruncându-te în primul pat care-ţi pare mai călduţ. De-aia îi bagi în mă-sa pe toţi latin loverii cu toată pasiunea lor, pentru ca a doua zi să te poţi uita în oglindă. Iar bărbaţii care te vor, trebuie să te respecte înainte, pentru că după… nicio şansă!

The Duchess

2008-12-18T04:00:00.000-08:00

M-am gândit mai demult că aş putea să scriu recenzii şi pentru filme, dar nu am făcut-o deoarece eu nu prea mă uit la filme. Această recenzie nu (cred că) este un început pentru punerea în practică a rezoluţiei mele anterioare, ci doar un răspuns la solicitarea celor cu care m-am uitat la film. Deşi în vanitatea mea de mare scriitor îmi doresc să cred că voiau să vadă o critică pertinentă a acelui film, în realitate îmi dau seama că a fost doar un mod de a scăpa de comentariile mele în timpul filmului (nu eram la cinema, eram între prieteni, deci îmi permiteam). Înnebuniţi probabil de atâtea „eu dacă eram în locul ei” şi „ce nemernic”, camarazii mei de film mi-au sugerat să scriu o recenzie pe blog. Am cam întârziat cu ea, dar sper ca aşteptarea să fi meritat.
Care era deci motivul care mă determina pe mine să comentez la film? Desigur, nu există scuză pentru aşa ceva, dar grund-ul era acel imens sentiment de neputinţă care te copleşeşte atunci când cei cărora le-ai dat totul se şterg pe picioare cu inima ta, iar tu nu poţi face nimic, nimic!
În fapt un duce bătrân şi expirat se căsătoreşte cu o tânără frumoasă, deşteaptă, talentată şi plăcută de toată lumea. Ea nu se opune acestei căsătorii, ba chiar se dovedeşte încântată şi se comportă ca o soţie adevărată, dar drept răsplată primeşte un soţ infidel care o înşală pe unde şi cu cine apucă, indiferent că e vorba de servitoare sau femei din înalta societate, culminând cu a-i pune în braţe copilul lui din afara căsătoriei.
Cred că m-am mai întrebat pe acest blog ce anume îl determină pe un bărbat să-şi înşele soţia cu o femeie mult inferioară ei, din toate punctele de vedere? Nu cred că voi înţelege vreodată. Dar asta e alegerea lui/lor. Ceea ce mă preocupă mai tare este neputinţa femeii de a face ceva, lanţul care o leagă de mâini şi de picioare în braţele unui bărbat care nu-i aduce decât suferinţă. Şi acest lucru era valabil atunci şi este la fel de actual şi astăzi. Femeia încă nu a scăpat de handicapul căpătat în atâtea secole de subminare.
Da, tânăra fată e legată de mâini şi de picioare: dacă-l părăseşte, nu-şi mai vede copiii, dacă rămâne, umilinţele o copleşesc, dacă îl respinge, o violează, dacă îl înşală, îşi atrage oprobriul public şi reproşurile mamei sale. Un cerc închis din care nu poate ieşi.De-asta am comentat atât, îmi făceam iluzii că eu, cu educaţia dintr-o lume modernă, aş putea să fac faţă mai uşor unei astfel de situaţii, aş ştii ce să fac. Dar nu-i deloc aşa: ieri sau azi, noi, femeile, suntem la fel de neajutorate şi nu putem decât să ne acceptăm soarta. Mai e mult până când să fie şterse toate prejudecăţile din memoria colectivă.

Adio, arme! - E. Hemingway

2008-12-05T07:23:00.000-08:00

Încă o poveste despre război şi dragoste sau despre dragoste şi război ori şi mai bine despre dragoste în timp de război. E bine aşa? Sau dragostea începe unde se termină războiul şi războiul începe unde se termină dragostea? Citesc cărţi despre război, mă uit la documentare despre crime, mă uit la filme pline de atrocităţi, e deja prea mult pentru mine, nevoia asta de sânge a oamenilor mă depăşeşte şi mă copleşeşte, n-o pot înţelege. Războiul în sine e o maşinărie uriaşă de înghiţit vieţi, destine ce-ar fi putut să fie şi niciodată nu vor fi. Această maşinărie diabolică de distrugere a omului de către om se naşte oare dintr-un instinct abject care sălăşluieşte prin genele noastre? E normalitatea sau e anormalitatea în ceea ce ne priveşte? Regula sau excepţia? Cred că fiecare dintre noi am fost vreodată atât de supăraţi încât să simţim că putem chiar să strângem pe cineva de gât, dar dacă am fi trecut la fapte cu siguranţă fiorul rece al realităţii ne-ar fi dat două palme peste faţă şi ne-ar fi calmat simţurile înainte să facem vreun fapt reprobabil.
Deci instinctul există, dar câţi dintre noi sunt în stare să-l ţină în frâu? Oameni pe care îi preamărim în cărţile de istorie n-au fost în stare şi au devenit eroi, mari conducători de oşti. E de bine asta? Cred că mi-am pierdut simţul realităţii, nu-mi mai dau seama ce e bine şi ce nu!
Dacă moare un om, e o tragedie; dacă mor mai mulţi, e o statistică. „Pierderile omeneşti în cel de-al doilea război mondial se situează în jurul cifrei de 72 de milioane de victime” - pură statistică. ŞAPTEZECI ŞI DOUĂ DE MILIOANE DE OAMENI, oameni ca noi, cu familii, cu iubiri, cu vise trimişi în linia întâi. Mă întreb, atunci când ştii că vei fi trimis în linia întâi în ziua ce vine, te simţi ca un condamnat la moarte? Şi-atunci de ce să ne mai mire că un soldat a preferat să-şi dea drumul la hernie, să-şi rupă plasturele care-i stăvilea durerea doar ca să scape de prima linie?
Iubire de ţară, nu? De popor, de neam? Ce iubire mai poate exista când oameni nevinovaţi sunt trimişi în faţa gloanţelor, sunt împinşi direct în braţele morţii pentru satisfacerea orgoliilor de mărire ale altora, care stau în fotoliu, fumează trabucuri şi numără victime, id est statistici.
Războiul izvorăşte din ură şi dă naştere la ură şi mai multă. Cine seamănă vânt, culege furtună. Ură nestăvilită de la toţi, împotriva tuturor. Haos.
De toate astea fug ei trei, adică El, Ea şi copilul lor nenăscut, conceput pe un pat de spital, într-o oază de iubire înconjurată de jur împrejur de război. Şi din oaza de la spital, ei evadează în oaza din Elveţia (veşnic neutra Elveţia, ţara păcii, a toleranţei şi bunăstării). Câteva luni de iubire într-o căsuţă fermecată din Alpii Elveţieni, cu foc în sobă şi nămeţi de zăpadă şi deodată ai sentimentul că citeşti altă carte. Unde e războiul, unde sunt atrocităţile? Aici e cald şi e iubire şi nu e loc de altceva.

Dar sfârşitul e acelaşi. Viaţa e o călătorie în care fiecare îşi alege ruta, însă inevitabil destinaţia e una şi-aceeaşi pentru toţi. Moartea şi ideea de destin îl urmăresc pe Henry: universul îi sfărâmă pe cei care i se împotrivesc. Cei care au scăpat din război au pierit ucişi de iubire! Nimeni nu scapă!

Pantaleon şi vizitatoarele – Mario Vargas Llosa

2008-11-10T06:57:00.001-08:00

M-am amuzat copios citind această carte despre care am aflat că a şi fost ecranizată. De altfel este scrisă aproape ca un scenariu de film, doar din dialog cu indicaţii scenice, iar din când în când câte o scrisoare, raport etc. Mi s-a părut deosebit faptul că planurile se întrepătrund, exact ca într-un film, adică dialogul nu este purtat firesc între două persoane aflate într-o conversaţie, ci este un şir de replici, de reacţii ale mai multor personaje aflate în spaţii şi contexte diferite.
Îmi pare rău că iarăşi vă bombardez cu informaţii despre dragoste şi sex, dar nu am cum altfel, având în vedere că dragostea e pretutindeni, iar despre sex, ce pot să spun – subiectul central al cărţii este organizarea şi gestionarea de către căpitanul de intendenţă Pantaleon Pantoja (nume predestinat) a unui serviciu de prostituate (denumit eufemistic Serviciul de Vizitatoare) pentru forţele armate din selva amazoniană.
Cartea este o satiră despre făţărnicie, despre false precepte morale, despre demagogie, corupţie şi sacrificarea celor mici pentru bunăstarea celor mari, în mijlocul cărora cade cel mai conştiincios şi mai devotat membru al armatei peruane, căpitanul Pantoja, un foarte bun administrator care este trimis la Iquitos să pună bazele sus-numitului Serviciu în cea mai mare discreţie posibilă, pentru a contracara efectele negative ale dezlănţuirii nevoilor fiziologice furibunde ale oştenilor neamului, care începuseră să facă ravagii (de la violuri îndreptate împotriva localnicelor, până la zoofilie ori manifestări homosexuale).
Dar cum să menţii clandestin şi departe de ochii lumii un asemenea Serviciu?? Morala publică se trezeşte în localnici (altfel recunoscuţi pentru moravurile uşoare), presa (fiindu-i refuzate sumele pretinse) începe să arunce cu noroi în armată, care se dedă la asemenea practici necuviincioase, preoţii militari demisionează din armată, iar comandantul din acea regiune face petiţii peste petiţii ca să oprească Serviciul. Doar soldaţii, destinatari direcţi ai serviciilor prestate de vizitatoare, sunt în al nouălea cer…
Cu Pantaleon am o mică răfuială personală. El e genul de om ascultător, care se pricepe cel mai bine să execute şi, după ce trece peste handicapurile cauzate de lipsa unei vieţi de noapte în tinereţe (când chiar el mărturiseşte că prefera să rămână în cameră şi să înveţe), organizează acest serviciu ca şi când ar organiza… popota, fără să cumpănească prea mult asupra aspectelor morale (ordinele nu se discută, se execută). Se plimbă ca un roboţel printre pretendentele dezbrăcate şi le recrutează pe cele corespunzătoare obiectiv, apoi se întoarce acasă pentru a-i face soţiei un cadeţel. Până într-o zi, când apare Brazilianca, o prostituată plină de nuri care îi ia minţile. Nu am nimic cu faptul că, după ce l-a părăsit nevasta, a început să recruteze după alte criterii vizitatoarele (şi anume le testa el mai întâi performanţele pentru care erau recrutate) ori cu faptul că o vizita el însuşi pe Braziliancă de câteva ori pe zi (în schimb nu o scutea de cele 10 prestaţii zilnice impuse ca limită minimă, deşi îl rodea gelozia când îi vedea pe soldaţi ieşind de la ea; şi asta pentru simplul fapt că aşa prevedea Regulamentul, pe care chiar el îl elaborase la începuturile Serviciului) sau cu faptul că a înmormântat-o cu onoruri militare pe prostituata căzută la datorie (pentru cei care se miră de performanţele lui Pantaleon, am o mică precizare: în primul rând în urma unor cercetări temeinice s-a descoperit că din cauza climei din acea zonă, apetitul sexual creşte la cote de neînchipuit, iar în al doilea rând, abnegaţia cu care Pantaleon îşi îndeplineşte misiunile încredinţate de armată îl transformă efectiv şi organic. Pentru exemplificare, când a fost însărcinat cu organizare popotei pentru soldaţi, ajunsese să mănânce foarte mult şi se îngrăşase considerabil). În schimb sunt total consternată de faptul că şi-a înşelat soţia care-l aştepta nerăbdătoare acasă. E drept că nu era ea prea deşteaptă şi poate nici aşa voluptoasă ca Brazilianca, dar era soţia lui, el o alesese, îi era fidelă, îl iubea, îi făcea toate poftele şi un copil pe deasupra. Iar pentru bărbaţii cârcotaşi trebuie să menţionez faptul că nu doar că se bucura de serviciile de vizitatoare ale Braziliencei, dar o şi scotea la plimbări pe-nserat şi la cine romantice. Păi ce fel de robot executant al armatei eşti tu, dle Pantaleon, dacă îţi pierzi capul după prima venită?!În sfârşit, scandalul vizitatoarelor cere capete şi bineînţeles, nu capetele mari care au ordonat înfiinţarea acestui Serviciu, ci capul lui Pantaleon, care împreună cu mama şi cu soţia sa iertătoare, e trimis într-o misiune la capătul Pământului, unde nu s-a auzit de apă curentă ori electricitate. Victorioşi în urma desfiinţării serviciului rău famat, cu care au luptat înverşunat, generalul Scavino şi preotul militar savurează succesul în braţele iubitoare ale fostelor vizitatoare, scoase din rândurile armatei şi redevenite liber profesioniste.

SEX pentru toti

2008-10-27T10:01:00.000-07:00

Voiam să scriu un articol despre solidaritate, despre cât de frumos îi leagă ea pe oameni, dar pe cine interesează? Dacă trăieşti în era noastră şi vrei să te citească lumea trebuie să întruneşti următoarele condiţii: să ai fluenţă în exprimare, să ai umor şi să scrii despre sex (din proprie experienţă, dacă ai una bogată, dacă nu cel mai bine ar fi să inventezi cât mai mult şi mai spectaculos şi să laşi cititorului impresia că ţi s-au întâmplat chiar ţie, autorului, nu personajului tău!). Şi astfel devii un celebru scriitor contemporan. Efect garantat pentru că astăzi sexul vinde şi vinde extrem de bine. Altfel de ce ar mai fi toate paginile ziarelor pline de titluri cu tentă sexuală şi de poze cu persoane dezbrăcate? De ce oare cele mai multe downloaduri de pe net le înregistrează filmele porno (întrebaţi-i pe specialiştii în torenturi)? De ce atâtea emisiuni despre înşelaţi? Sex + scandal = Love (a se citi audienţă şi bani)
Nu vreau să mă transform în lupul moralist şi să spun „Vai ce societate imorală!”. Departe de mine acest gând! Până la urmă în condiţiile în care toţi fac sex, n-ar fi o mai mare dovadă de imoralitate să te ascunzi după deget, să faci trei cruci şi să scuipi în sân când auzi vorbindu-se despre asta? Păi de astăzi înainte ce-ar fi să decretăm că toată lumea are voie să mănânce, dar nu în public şi în nici un caz să nu vorbească despre asta. N-ar fi cam tot aia?
Şi atunci de ce oare mă mai întreb din ce motive am atât de puţini cititori? Acum când mă gândesc la ce cărţi am comentat pe blog, îmi dau seama că aş fi putut să le exploatez mult mai bine din punct de vedere sexual. Păi dacă aş fi menţionat în articolele despre Pacientul englez (care sunt printre preferatele mele!) cum el i-a supt sângele menstrual (acum recitind articolul îmi şi vine în minte o formă artistică în care să învălui imaginea asta controversată care mi-ar fi adus o mulţime de cititori: de pildă aş fi putut să fac o analogie cu faptul că ea i-a supt lacrimile când s-au despărţit şi sângele când s-a tăiat la mână; şi aş fi spus ceva de genul că iubirea lor a înfrânt limitele organicului, trupurile lor s-au dematerializat şi au devenit unul, un singur trup prin care curge acelaşi sânge, aceeaşi plasmă; eh, frumos, nu?) şi aş fi spus negru pe alb ceea ce am spus în ultima propoziţie din articol (asta ar fi fost foarte urât din partea mea, pentru că nici autorul nu spune asta, doar sugerează; şi e bine aşa, fiecare înţelege ce vrea!), păi atunci acest articol n-ar fi fost doar preferatul meu, ci şi al altora.
Şi asta e un nimic, dacă stau să mă gândesc la experimentele sexuale din „Luni de fiere” (aproape nu-mi vine să cred că în goana mea sociopată spre senzaţional tocmai tastez că această carte este recomandată de dl. prof. Piperea, pe blogul personal). În ce haină artistică aş fi putut să învălui coprofagia sau tortura care le condimentează viaţa sexuală! Şi aş fi făcut minuni cu scena contrariantă în care de faţă cu un alt bărbat ea îl pregăteşte de cină (pentru că e în cărucior cu rotile – stare în care ea l-a adus! = scandal), iar el îi ridică rochia, îi dă chiloţii jos şi… cititorii ar fi fost în delir cu siguranţă.Eh şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus poveste aşa! (nici poveşti nu poţi să mai spui fără să-ţi fugă mintea aiurea)

Cerul are gratii

2008-10-18T02:46:00.000-07:00

Ce impact are asupra unui om obişnuit, un om simplu şi cuviincios imaginea unei femei de 30-40 de ani, căsătorită, cu un copil, care stă într-o după-amiază de octombrie într-o cameră de hotel în faţa unei oglinzi, între doi bărbaţi, dezbrăcată, acoperindu-şi sânii cu mâinile? Cu ce catalogare va fi înfierată ea de orice om care se pretinde a avea un minimum de bun simţ?
Nimeni nu o întreabă de ce, nimeni nu e curios să afle ce se întâmplă în spatele ochilor ei mari a căror lumină străpunge oglinda care îi reflectă trupul gol, trecând departe. Nimeni! Toţi se grăbesc să o judece, să-i aplice o etichetă.
Kundera dezvoltă o idee despre care spune că e poate cea mai bună care i-a venit vreodată. Mi s-a părut exagerat, n-am înţeles atunci, dar acum totul pare mult mai clar. Ne-am întreba noi care e raţiunea ce o determină pe ea să stea acolo goală între doi străini. Raţiune, raison, reason, razon nu vom găsi niciodată pentru că nu e vorba de nicio explicaţie logică, de nici un raţionament matematic. E vorba de Grund, de un temei, un fundament pur subiectiv pe care noi nu-l vom putea înţelege dacă ne ambiţionăm să ne explicăm totul prin raportare la criterii obiective.
Femeia aceasta e căsătorită cu un om minunat, dar total diferit. Cu toţii ne putem înşela asupra sufletului nostru pereche. El e atât de minunat încât ea nu şi-a dat seama că nu e cel pe care-l caută, că aleargă spre alte orizonturi decât ea, astfel încât nu pot alerga împreună. Dar nu poate dezerta din această relaţie: are un copil, o familie, plus că nu-i poate face asta lui (deşi dacă ar putea, ar fugi chiar mâine spre locurile acelea care o cheamă şi pe care le-a străbătut demult cu singurul bărbat pe care l-a iubit vreodată - tata). Şi dorinţa ei de libertate refulată se revarsă în această imagine în care se dezvăluie în faţa a doi străini, care nu o întreabă nimic, nu vor să ştie nimic despre ea, nu-i îngrădesc cu nimic libertatea (drept pentru care, deşi trupul ei e prins într-o cameră de hotel, privirea ei e departe, în locurile copilăriei. E liberă să facă ce vrea).
Ea stă dreaptă, cu ochii ţintă în oglindă, privindu-şi trupul, privind dincolo de lume, dincolo de toate etichetele pe care i le-ar fi atribuit oamenii cuviincioşi. Aş fi judecat-o şi eu şi aş fi etichetat-o, dar nu pot s-o fac, pentru că el mi-a prezentat-o de aşa manieră încât am ajuns să o respect înainte să o cunosc, aşa încât acum încerc să o înţeleg. Şi degeaba se obosesc toţi aceşti oameni cuviincioşi să găsească etichete, pentru că pe ea oricum nu o poate atinge nimic.Poţi să fii cum vrei tu, mi-a spus într-o zi de vară, în timp ce de undeva răsunau versurile unei melodii despre libertatea de a face cum vrei (It’s my life, it’s now or never, I ain’t gonna live forever), atâta timp cât nu îţi pasă ce cred ceilalţi despre tine, cât nu te opreşti să asculţi toate etichetele pe care ţi le pun ei. Poţi?
P.S. Titlul nu-mi aparţine. Este numele dat primei fotografii de către autorul ei.

Nemurirea - Milan Kundera

2008-10-09T02:23:00.000-07:00

De ce oare am impresia că omul acesta, Kundera, scrie ce vreau eu să scriu, doar că într-o fluenţă care te face să vezi efectiv ceea ce se întâmplă, ori că scrie cum scriu eu, doar că lucruri de o mie de ori mai interesante, lucruri pe care le regăsesc în mintea mea şi pe care n-am fost în stare să le aduc la suprafaţă? Nu, nu mă simt ca Eliade citindu-l pe Giovanni Papini! Sunt bucuroasă când alunec pe firul paginilor şi îmi descopăr gândurile în rândurile altcuiva.
„Nemurirea” e impresionantă în primul rând prin multitudinea de planuri ale acţiunii, aparent fără nicio legătură între ele, dar care se întrepătrund unde te aştepţi mai puţin, făcând aproape de nedesluşit graniţa dintre real şi fantastic, dintre prezent şi trecut.
În acest amalgam de spaţii şi de timpuri, Kundera introduce un capitol despre care spune că e întrutotul episodic, fără o legătură de cauzalitate în trecut şi fără consecinţe în viitor. Tot el apreciază că un astfel de capitol ar repugna scriitorilor de romane în stil clasic, în care acţiunea e ca un drum pe care merg personajele, drum pe care se petrec tot felul de întâmplări înlănţuite şi cronologice. Nu sunt de acord cu acest lucru! În primul rând pentru că şi în romanele clasice se petrec astfel de întâmplări fără ecou, doar că, privite în ordine cronologică, întotdeauna ascund misterul deznodământului (fie el şi unul total nesemnificativ în final pentru soarta personajului). Dacă Rubens ar fi apărut în calea Agnesei cronologic, încadrându-se perfect în firul vieţii ei, deznodământul poveştii lor ne-ar fi ţinut cu sufletul la gură, chiar dacă prezenţa lui se va fi dovedit episodică.
În al doilea rând Rubens nu a fost deloc un episod fără urmări în viaţa ei. Cred că atunci când ar fi venit omuleţul acela, Deus ex machina, care ştia totul despre ei, dar nu auzise de turnul Eiffel, să o întrebe dacă în viaţa viitoare vrea să rămână alături de Paul, ar fi răspuns nu doar „Preferăm să nu ne mai înâlnim” (cum a răspuns în carte), ci ar fi completat că vrea să-l întâlnească doar pe Rubens.
Iarăşi îmi vine să greu să fac o recenzie unei cărţi în care fiecare propoziţie are o idee a ei proprie, pentru fiecare frază se pot scrie câteva pagini. O să încerc să aleg încă două lucruri despre care să scriu.
Cred că dintre toate personajele cărţii numai cu Bernard nu vreau să mă compar. Dar trebuie. El „în afara unui pojar în copilărie nu mai cunoscuse altă boală, în afara morţii câinelui de vânătoare al tatălui său, nicio moarte nu-l afectase, şi în afara câtorva note proaste la examene, nu mai cunoscuse alt eşec”. Drept care Bernard se credea cel mai fericit om de pe pământ, fiindu-i hărăzită o viaţă lipsită de obstacole, în care toată lumea îl apreciază şi-l iubeşte. Pesemne că Bernard era zodia Leu. De o viaţă la fel de plată ca a lui Bernard mă bucur şi eu, în schimb acest lucru nu mă face deloc fericită. Ba dimpotrivă, pe platitudinea vieţii mele se grevează o platitudine a stării a de spirit, o permanentă insuficienţă emoţională. Faptul că nu mi se întâmplă nimic mă face să exagerez toate insuficienţele din viaţa mea, transformându-le în adevărate drame. Asta pentru că eu sunt zodia Fecioară.
Aş mai vrea să vorbesc despre iubire (cum altfel?). Vă amintiţi joculeţele acelea stupide în care îţi imaginezi că eşti într-o maşină, ai un accident şi poţi salva doar o singură persoana? Lucrurile deja macabre se complică atunci când în maşină sunt cele mai importante persoane din viaţa ta. Alegerea nu mai e dintre ei, nu e vorba de iubire (pe cine iubeşti cel mai mult?) ci e doar o chestiune de egoism: de cine ai cea mai mare nevoie?
Şi Kundera iarăşi scrie frumos gândurile mele: „A spune că-l iubim pe A mai mult decât pe B nu reprezintă comparaţia a două grade de măsură a dragostei, ci înseamnă, pur şi simplu, că B nu este iubit. Căci atunci când iubim pe cineva nu-l comparăm. Cel iubit e incomparabil. Chiar şi în cazul în care îi iubim deopotrivă pe A şi B, tot nu-i putem compara, întrucât, comparându-i, pe unul dintre ei încetăm să-l mai iubim.
Iar dacă declarăm public că-l preferăm pe unul celuilalt, nu facem asta pentru a mărturisi lumii sentimentele noastre de dragoste faţă de A (căci ar fi de ajuns să spunem „îl iubesc pe A!”), ci o facem spre a le da tuturor de înţeles, cu discreţie dar cu claritate, că B ne este absolut indiferent”.
Aşa că nu-i mai întrebaţi pe copii pe cine iubesc mai mult, pe mama sau pe tata! Ştiu ei ceva când spun „Pe amândoi îi iubesc!”.
Ahh! Şi tocmai despre nemurire n-am vorbit! Pentru nemurire, citiţi cartea!

Imagologie

2008-10-07T05:59:00.000-07:00

Într-o zi, în timp ce treceam prin gang şi mă duceam spre staţia de autobuz, m-a străfulgerat următorul gând: în lumea în care trăim nu realitatea contează, ci felul în care percep oamenii această realitate. Cine suntem trece în umbra felului în care ne văd ceilalţi şi astfel devenim propria noastră imagine. Nu există o realitate obiectivă, ci totul e trecut prin subiectivismul uman. E ca atunci când ne întrebăm dacă ceilalţi ne văd faţa la fel cum o vedem noi în oglindă, doar că aici e vorba de suflet.
Şi mai mult, dacă la televizor vedem că este război în Irak, pentru noi asta devine realitate. Dacă la ştirile de seara ni se spune că politicianul X este corupt, nu-l mai votăm. Totul e o campanie de imagine! Totul e faţadă şi manipulare, e o pâclă groasă prin care realitatea pură nu mai răzbate câtuşi de puţin.
Şi la câteva zile după, Kundera vine şi, pe lângă faptul că dezvoltă acest gând răzleţ, îi dă şi un nume: IMAGOLOGIE (aşa au tradus ei. Se pare că acest termen înseamnă ceva în limba română, dar Kundera nu a intenţionat să uziteze corespondentul său în limba cehă, ci a vrut să inventeze un cuvânt). Imagologii (titulatură sub care Kundera reuneşte agenţiile de publicitate, consilierii de imagine, designerii, creatorii de modă, consilierii de comunicare şi alţii care dictează trendurile) distrug filosofia de secole cu care defilăm noi (şi anume că imaginea noastră e o simplă aparenţă în spatele căreia se ascunde unica şi adevărata substanţă e eului nostru) şi ne demonstrează că adevărul e tocmai contrariul: eul nostru e doar o simplă aparenţă, un aspect neglijabil şi insesizabil, în timp ce unica realitate, pe care toţi o cunosc este imaginea noastră în ochii altora.Până şi cei care ne iubesc, de fapt nu ne iubesc pe noi, ci iubesc imaginea pe care ei o au despre noi. Pentru ei suntem acea imagine şi nimic altceva. Poate fi dragostea concepută fără să-ţi urmăreşti cu îngrijorare propria imagine în gândul persoanei iubite, se întreabă Kundera. Din momentul în care încetează să ne preocupe cum ne vede cel pe care îl iubim, înseamnă că nu-l mai iubim.

Sonata Kreutzer

2008-10-05T08:36:00.000-07:00

Aţi ascultat vreodată Sonata Kreutzer a lui Beethoven? E o melodie pe care îţi vine să-ţi ucizi nevasta.
Vasia, cel care îşi povesteşte viaţa de-a lungul unei călătorii cu trenul, este un demagog sau un pocăit. După o viaţă de desfrâu şi o căsătorie ratată, propovăduieşte castitatea drept valoarea ce va salva lumea. Trecerea asta de la destrăbălare la abstinenţă mi se pare mie cel puţin exagerată. Teoria lui pleacă de la ideea că oamenii au deturnat sexul de la adevărata lui menire (şi anume perpetuarea speciei până când oamenii vor evolua într-atât încât să devină puri, caşti şi să-şi împlinească astfel rolul pe acest pământ, moment care, după el, a venit şi toţi trebuie să înţelegem importanţa castităţii, cea care ne va salva). Oamenii au ajuns să facă sex de dragul sexului, adică din plăcere, fapt ce îi transformă în nişte fiinţe abjecte şi desfrânate, decăzându-i mai jos decât animalele.
Dar stau eu şi mă întreb nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mâncare sau cu băutura? Rolul lor era de a ne asigura subzistenţa, iar astăzi aceste funcţii ale organismului uman (de a se hrăni şi a se hidrata) au devenit prilej de festinuri opulente în care omul nu mai mănâncă pentru a trăi, ci şi dincolo de saturaţie, doar de dragul gustului. Dacă e aşa şi tot promovăm castitatea, hai să promovăm abţinerea de la orice plăceri lumeşti, nu? Aşa ar fi mai corect.
Vasia mai spune un lucru, care m-a făcut să cad pe gânduri, şi anume că în 99% din cupluri există aceeaşi tensiune permanentă, aceeaşi alternare între perioade de certuri violente, care se sting în perioade de iubire furibundă, pentru ca apoi să revină certurile şi tot aşa la nesfârşit, într-un ciclu exasperant. Oare chiar aşa e şi ne e frică să recunoaştem? Oare ne amăgim cu toţii că e totul în regulă în încercarea disperată de a ne acoperi drama, de a masca eşecul din viaţa personală? Dacă e aşa şi Vasia are dreptate, de ce nu a fost tranşant până la capăt, de ce a lăsat 1% în afara teoriei sale? Dacă există 1% din cazuri în care se poate, atunci cu puţin efort şi cu puţin noroc se va putea şi în celelalte! Sau poate cei 1% sunt aceia de care vorbea profu meu de psiho: cuplurile care spun că nu s-au certat niciodată înseamnă că nu au nimic de împărţit, nimic de împărtăşit, practic nimic în comun.
Şi ultimul aspect pe care vreau să-l discut: l-a înşelat sau nu soţia lui? Răspunsul este că nu mai contează! Este absolut indiferentă această realitate cât timp reflectarea ei în sufletul lui este o nesfârşită bănuială, o gelozie odioasă care-l măcina pe dinăuntru şi nu l-ar fi lăsat să trăiască liniştit nicio clipă. L-a înşelat sau nu? Această tulburătoare îndoială care-i hrăneşte gelozia bolnăvicioasă, o dată ce s-a născut, atrage după sine furtuna neliniştii şi nu mai e loc de întors: ori despărţirea (despre care nu poate fi vorba căci „îmi luam dreptul deplin şi neîndoielnic de a mă socoti stăpân pe trupul ei”) ori moartea!

P.S. Ca o paranteză aş vrea să citez puţin din înţelepciunea marelui Tolstoi prin gura personajului său. Cine are urechi să audă şi să se consemneze ca argument la o teorie mai veche de-a mea, de altfel mult contestată:
„Te miri cum frumuseţea ne dă iluzia deplină a binelui. Când o femeie frumoasă îndrugă prostii, o asculţi şi nu-i observi prostia, ci tot ce-ţi spune ţi se pare inteligent. Vorbeşte şi se poartă oribil şi tu vezi în asta ceva drăgălaş. Dacă însă nici nu spune prostii nici nu face lucruri urâte şi mai e şi frumoasă, te convingi numaidecât că e un miracol de deşteptăciune şi de moralitate.” Q.e.d.

Rusinea de a iubi

2008-09-29T07:55:00.000-07:00

Dacă îmi place cum arăţi azi, vin şi îţi spun asta, ca să ştii şi să ai o zi mai frumoasă.
Dacă îmi place felul tău de a fi, mă opresc într-o zi din discuţiile noastre interminabile şi îţi spun că mi-e drag de tine, că îmi place să fiu în preajma ta.
Dacă vreau să vii cu mine, îţi explic cât de important ar fi asta pentru mine.
Şi nu mi-e doar uşor să fac asta, mă bucur chiar că o fac, pentru că cineva te place şi cred că te-ai bucura să ştii asta.
Şi atunci dacă vreau să-mi petrec viaţa alături de tine, de ce să nu ţi-o spun? Dacă eu cred că te voi iubi dacă mă vei lua de mână, de ce să nu te opresc într-o zi din drumul tău cotidian ca să îţi spun asta?
Când eram mică lumea m-a învăţat că e umilitor, că te pune într-o lumină proastă, că vai! dacă te refuză cum vei mai putea da ochii cu el, cu lumea? Nu trebuie să laşi să se vadă că îl placi! Unde ţi-e mândria? Doar n-ai nevoie să cerşeşti iubirea lui!
Şi lui îi spun: n-o lăsa să citească în ochii tăi că ţi-e dragă! E ruşinos să-i spui că vrei să fie a ta.
Aşa că vom trece veşnic în grabă unul pe lângă celălalt, ascunzându-ne privirea de teamă să nu ne trădeze, cu conştiinţa încărcată de un sentiment care ne atrage oprobriul public şi pe care nu-l putem mărturisi fără să fim înfieraţi cu semnul ruşinii.

Da, pesemne că e foarte umilitor să-i spui cuiva că-l iubeşti sau să fii părăsit, de vreme ce sunt toţi oamenii aşa de înverşunaţi în acest sens.
Şi atunci de ce în adâncul sufletului meu mi se pare minunat să iubeşti şi cred că pentru nimic în lume nu ar trebui să te simţi umilit pentru asta? Dragostea n-ar trebui să se transforme în ură. Şi atunci de ce se întâmplă aşa? De ce omul care ţi-a fost cel mai apropiat din lume, pe care l-ai descoperit în toată goliciunea lui sufletească şi trupească, în tot ceea ce reprezintă el, ai fost tu şi el a fost în tot ceea ce reprezinţi tu, acest om devine de netolerat în preajma ta, persona non grata de care te fereşti, de care fugi după ce i-ai încredinţat cele mai adânci taine ale tale? Cred că suntem prea înverşunaţi în a urî şi a umili pentru a respecta iubirea! Mândria asta care spulberă totul…

Tess d'Urberville

2008-09-18T10:35:00.000-07:00

Reiau întrebarea mea dintr-o altă recenzie: de ce oare femeile din trecut se fereau atât să se lase sărutate sau strânse în braţe pentru ca apoi, dintr-o dată să sară peste toate aceste etape direct în pat (faţă de fata de azi, care e mult mai deschisă la o relaţie, dar ajunge să se culce cu partenerul doar atunci când e sigură de sentimentele ei şi ale partenerului, adică de existenţa unei relaţii serioase – cel puţin aşa cred eu că este). Thomas Hardy îmi răspunde că din cauza lipsei unei educaţii sexuale corespunzătoare. (Să nu râdeţi, dar până n-am aflat că a rămas însărcinată nu eram sigură de ce s-a întâmplat. Aveam eu nişte bănuieli, dar… Ufff dacă scriitorul acesta e aşa de subtil, ce să fac? Nu putea să spună şi el concret ce s-a întâmplat, în loc să-mi spună că şi-a lipit obrazul de al ei, iar apoi să înceapă cu întrebări existenţiale ca de exemplu unde era Dumnezeul ei în acele momente?).
Din cauza lipsei unei educaţii, în general, face Tess atâtea greşeli? Mă grăbeam să cred că această carte are iz de telenovele, dar s-a terminat trist, nespus de trist, aşa cum a fost toată viaţa ei. Mă grăbeam să spun că un asemenea ghinion exagerat n-am mai întâlnit de la Justine a Marchizului de Sade, dar Tess nu a avut ghinion: a fost înzestrată de la natură cu o frumuseţe deosebită, cu o inteligenţă pe măsură, cu putere de muncă până la epuizare şi cu o inimă tare, şi mai presus de toate a avut norocul de a întâlni iubirea vieţii sale (de care puţini au parte cu adevărat), dar a făcut multe greşeli, singură şi-a semnat condamnarea la moarte.
Naturalismul duce totul până la extrem, inclusiv caracterul (Hardy a spus despre această carte că este despre natură şi caracter). Tess îndură toate greutăţile atunci când nu ar trebui să o facă şi cedează când ar trebui să reziste. De aici se trag toate necazurile ei. Cred că m-ar fi adus la disperare atâtea eşecuri, atâta tragedie, atâtea decizii proaste şi frământări, dacă n-aş fi fost eu însămi atât de tristă când am citit-o. Peste sufletul meu încărcat, cuvintele grele ce desenau destinul lui Tess cădeau ca un balsam de care nu mă mai săturam. Dragostea lui Clare pentru ea era „eterică până la absurd şi idealistă până la nerealizare”, ca şi iubirea mea. Am evadat zilele astea din lumea mea în lumea ei ca să mă vindec de tristeţe şi tare mă temeam de un sfârşit fericit (ultimul capitol de numeşte „Împlinirea”) în care ea va râde şi eu voi plânge. Dar n-a fost aşa. Până şi cele câteva zile de fericire în braţele soţului ei s-au aflat sub sabia lui Damocles. Şi sabia a căzut…

Vrajitorie

2008-09-10T04:56:00.000-07:00

Am citit o carte despre vrăjitoare. Nu din vremea de demult, nu din legende sau basme, despre vrăjitori şi vrăji în lumea de astăzi, în societatea noastră multilateral dezvoltată şi evoluată, care nu crede în prostii, care vrea să-şi explice totul. Mă simţeam ca într-o poveste a secolului nostru (mai există poveşti şi astăzi?), alunecam în magia fenomenelor mai presus de raţional, credeam şi pentru o fracţiune de secundă transpuneam întregul univers semifantastic în lumea de astăzi. Apoi raţiunea din mine se trezea şi pe faţă mi se întipărea involuntar un zâmbet ironic: câtă naivitate! Scriitorul, preot călugăr, credea cu adevărat în cele scrise, lucru care transpărea cu certitudine din tonul imperativ, din seriozitatea cu care scria, astfel încât rezultatul era inedit: necazurile şi problemele noastre au drept cauză implicarea diavolului şi vrăjile pe care slujitorii lui le-au făcut asupra noastră.
Mă străduiesc să cred, ştiu că cel mai mare bine pe cere i-l poţi face diavolului este să spui că el nu există, dar nu pot să nu mă lovesc de anacronismul acestei cărţi, de contrastul izbitor dintre seriozitatea pe care o implică legile Bisericii, numele Lui Dumnezeu şi exageratele manisfestări vrăjitoreşti, care, în ceea ce mă priveşte, nu sunt nici mai mult nici mai puţin decât o imensă mascaradă de stors bani de la oamenii... naivi. De exemplu dacă sună o dată la uşă, este un om, dacă sună de două ori, este diavolul, iar dacă sună de trei ori, este un înger.

Nu vreau sa aduc nicio atingere imaginii copleşitoare a apreciatului duhovnic, dar cred că trăind departe de oameni ajunge să-ţi fie greu să-i înţelegi şi să scrii ceva pe sufletul lor, care să-i şi călăuzească. Vorbind cu mirenii trebuie să fii deschis şi înţelegător, nu habotnic, nu exagerat pentru că altfel se vor închide, se vor speria şi vor fugi de Biserică. Trebuie să înveţi să vorbeşti pe înţelesul lor, altfel nu te vor pricepe.

Jucatorul

2008-09-10T01:04:00.000-07:00

După „Crimă şi pedeapsă” într-o traducere nefericită şi „Jucătorul”, nu ştiu dacă l-am înţeles pe Dostoievski, dacă îl apreciez la adevărata lui valoare. „Jucătorul” este un microroman despre slăbiciunea umană, despre o societate subjugată de bani şi plăcere. Toată lumea este într-o goană nebună după bani şi, cum ei nu se lasă dobândiţi aşa uşor, ruleta apare drept calea cea mai facilă către o poziţie socială de invidiat. Toţi se strâng în jurul ei, bogaţi şi săraci, toţi însetaţi de câştiguri facile. Ruleta îi leagă de ea îmbătându-i cu mici câştiguri şi strecurându-li-se în vene ca heroina, pentru ca apoi să le ia toţi banii înapoi şi înzecit încă, iar în sfârşit să îi lase să se ridice de la masă întrucât ştie că se ridică doar pentru a face rost de bani şi a se întoarce la ea.
Alexei Ivanovici, naratorul, e predispus însă la dependenţă. Nu e doar ruleta, nu e microbul jocului, el se aşează voluntar la picioarele cuiva, îşi pune singur cătuşe. Iubirea lui faţă de Polina e mai mult o formă de sclavie modernă şi nu face decât să o îndepărteze pe aceasta de el, deşi e evident că şi ea îl iubeşte. Dar îi simte slăbiciunea, iar ea are nevoie de un bărbat care să o protejeze, nu de un sclav, şi singura ei armă este frumuseţea, astfel încât înţeleg de ce îl respinge. Prin această nevoie de prosternare a lui îmi explic şi viciul de a-şi juca toţi banii la ruletă, îmi explic şi iubirea bolnăvicioasă pentru Polina, dar nu înţeleg de ce îşi calcă în picioare şi ultima urmă de demnitate, plecând la Paris cu Blanche, o curtezană care îl tolerează în patul ei (alături de alţii) doar în schimbul a jumătate din suma frumuşică pe care o câştigase la ruletă. Acest gest îl dărâmă cu totul şi mi-e teamă că nimic nu-l reabilitează până la final, întrucât o dispreţuia pe această damă de companie pentru stilul ei de viaţă şi acest lucru îl ridica oarecum, îl făcea superior ei. Dar acceptându-i propunerea şi batjocura, se reduce la zero.De unde vine mirajul jocurilor de noroc? Din dorinţa unui câştig rapid, din plăcerea de a risca, din spiritul de emulaţie care ne caracterizează pe toţi (cu precădere pe bărbaţi, ce-i drept)? E vorba de o dependenţă care se manifestă strict psihic, fără nicio componentă care să acţioneze asupra corpului, să dea o subordonare organică. (Acum îmi vine în minte faptul că e ca iubirea, dar nu o să spun asta!). Te duci iarăşi şi iarăşi şi cred că la un moment dat nu o mai faci pentru bani, practic scopul iniţial se estompează în nevoia inexplicabilă de a juca. Dacă unui jucător i s-ar da o mică avere, astfel încât să nu se mai pună problema nevoii de bani, el tot s-ar mai duce să joace. E un fenomen interesant, o dependenţă aproape inexplicabilă

Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit

2008-09-07T09:05:00.000-07:00

Mă simt ca şi când l-aş fi întâlnit pe Eminescu. Nu-mi dau seama dacă „l-am doborât din cer grămadă” sau îl divinizez încă şi mai tare după ce am citit corespondenţa lui cu Veronica Micle, scrisori care îl dezvăluie în întreaga lui umanitate. Eminescu a fost om, la fel ca şi noi, fără bani şi plin de griji, bolnav şi îndrăgostit.
Îndrăgostit, da, cu siguranţă că a fost îndrăgostit de Veronica Micle - „măi fată nebună şi drăgălaşă”, „îngerul meu blond”, „draga şi dulcea mea fetiţă”, „îţi sărut ochii, dulce şi iubită femee”, „pui ce eşti tu, puiuţul dulce şi pe vecii vecilor a lui Emin”. Şi cu toate acestea nu a renunţat la „Timpul” şi la Bucureşti pentru a fi cu ea. Din lipsa banilor spunea el, dar mie mi-e teamă că în adâncul sufletului el ştia că iubirile consumate se epuizează, se banalizează, iar el, care singur recunoaşte că nu iubeşte pe nimeni, nici măcar pe sine, nu ar fi putut iubi o femeie reală, din carne şi oase, cu mofturi şi ambiţii pământeşti. El iubeşte o iluzie care poartă chipul Veronicăi. Se hrăneşte cu această iubire, pe cât de onirică pe atât de reală.
Şi gelozia lui e la fel de nebună şi de copleşitoare ca şi dragostea lui: „Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.”.

Lipsa banilor să-l frământe pe Eminescu? Nu pot să cred aşa ceva. Un om atât de „nepractic” (cum spune el) şi atât de puţin preocupat de valorile de consum, un om care a plecat în lume doar cu un geamantan de cărţi, un om care şi-a uitat paltonul în tren şi şi-a amintit abia după câteva săptămâni, un om care toată viaţa a mâncat ce-a apucat nu poate fi preocupat de bani. Lumea asta îl loveşte rău şi el simte că nu se poate trăi din literatura, că societatea de consum îl gâtuie şi îl obligă să scrie ce vrea ea, să scrie şi iar să scrie, „să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc”.
Eminescu e mare, Eminescu e într-adevăr mare! Truism? Redundant? Nu într-o lume în care oamenii, intoxicaţi de pe băncile şcolii cu poeziile lui Eminescu (şi nu cu cele mai reuşite) au ajuns să-l bagatelizeze, să se sature de el, au ajuns să nu-l mai înţeleagă, să nu mai încerce măcar să-l înţeleagă, cu sentimentul că e trecut. Eminescu nu va fi niciodată trecut, Eminescu este genial, este minunat, este pe sufletul meu. Îl văd în tramvai când se duce spre gară să-i trimită scrisoarea Veronicăi pentru a ajunge mai repede, îl văd pe Calea Victoriei ducându-se spre casă ori plecând dimineaţa la redacţie, la Timpul. Îl văd tulburat, apăsat de durerea bolii sale, de dorul ei, de nelinişte, plângând deasupra scrisorii către ea.„îţi sărut mâinile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea lui Emin”. Nu mai plânge dragul meu, nu mai plânge, suferinţa care ţi-a însoţit geniul s-a sfârşit, în urmă a rămas doar iubire…

Haita

2008-08-12T02:29:00.000-07:00

Zola este naturalist şi reliefează toată mizeria din fiinţa umană. Titlu romanului „Haita” spune totul şi acest cuvânt apare în carte de două ori: prima dată cu ocazia petrecerii date de Saccard, când onorabilii invitaţi se bulucesc în salonul unde se pusese masa şi devastează totul ca o haită înfometată (metaforă pentru adevărata foame a acelei societăţi, foamea de bani şi de plăceri, foame de nesăturat) şi a doua oară când Renee, ascunsă între pernele trăsurii ei, se detaşează de această lume în care trăise şi îi priveşte din afară în Bois de Boulogne, priveşte întreaga paradă a haitei din care a făcut şi ea parte, întrebându-se dacă e mai bună decât ei sau mai josnică.
Parisul din timpul celui de-al doilea imperiu aduce mult cu Bucureştiul de astăzi: se construieşte într-un ritm ameţitor şi banii municipalităţii alocaţi din belşug pentru noi străzi şi bulevarde miros apetisant pentru provincialul Saccard, plasat ca mic funcţionar de fratele său mai sus-pus. Toţi sunt băgaţi cu mâna până la cot în sacul fără fund al municipalităţii. Banii curg în vistieria lui Saccard (care mai ieri mânca pâine uscată), iar el, în vâltoarea bogăţiei, nu se mai satură de speculaţii şi ilegalităţi.
Dar la fel cum intră, banii şi ies, căci tentaţiile sunt la tot pasul. Că tot vorbeam de Bucureştiul de azi, toţi cei cu bani alcătuiesc un fel de elită (ce cuvânt am ales şi eu! Mai degrabă un fel de scursură) a societăţii, un grup de petrecăreţi care au întotdeauna rezervate cele mai bune mese la cele mai scumpe restaurante, cele mai luxoase trăsuri, hainele cele mai extravagante făcute de cei mai celebri croitori (sau cum am spune „semnate de cei mai celebri designer”), care fac cele mai exotice vacanţe, sunt invitaţi la cele mai mondene petreceri şi care se dedau la cele mai josnice şi mai depravate fapte. Degeaba se întreabă Renee dacă nu cumva ea e mai bună decât ei, degeaba. Lumea asta a acceptat-o şi a intrat în ritmul ei dorindu-şi să fie ea cea mai frumoasă, cea mai dorită şi mai invidiată! Degeaba încearcă să şteargă urmele sutelor de mii cheltuite pe rochii decoltate şi provocatoare, urmele amanţilor ei şi mai presus de toate a idilei înflăcărate cu fiul soţului ei. Degeaba se trezeşte în ea spiritul antimperialist după ce a plâns şi a implorat să fie luată la balul împăratului, degeaba reneagă uşurătăţile societăţii după ce le-a gustat din plin. Ruperea de această lume îi este de altfel fatală, murind la un an după „trezire” şi refugiul în casa părintească.Ceea ce aş mai vrea să subliniez este dorinţa oamenilor de a fi ceea ce nu sunt, tânjirea aceasta după statutul vecinului care pare mai ispititor. Tot de Zola am citit mai demult Nana, scrisă în acelaşi spirit naturalist, subliniind decadenţa. Nana şi Renee sunt amândouă blonde, frumoase şi dorite de către toţi bărbaţii, cu faţa albă de zeiţă şi cu forme rubensiene, voluptoase, uşor isterice şi pline de toane, rupte de realitate, plutind într-un nor de puf, dar voluntare, încăpăţânate până la extrem. Renee este o doamnă, Nana este curtezană. Renee, neglijată de soţ (mic şi urât după ale cărui atenţii nu tânjea oricum), se refugiază în braţele amanţilor, visând la o viaţă de curtezană, în timp ce Nana renunţă la toţi admiratorii care o îngropau în bijuterii şi rochii, dar care nu-i puteau oferi statutul de soţie, pentru a se căsători cu un actoraş fără bani, care o bate şi o trimite să se prostitueze pentru a avea el bani de cheltuială. Toate femeile cuminţi se visează curtezane, dansatoare, dive la picioarele cărora cad bărbaţii cu tot cu bani, un vis pervers şi întotdeauna negat şi renegat. Toate femeile uşoare se visează doamne, stând pe locul călduţ şi respectabil al unei soţii sau prietene oficiale. Câte au curajul să treacă bariera? De multe ori dorinţa este refulată mai ales că graniţa, o dată trecută, s-ar închide.

Cine sunt? Unde merg?

2008-08-07T06:19:00.000-07:00

Lumea asta mare şi complicată în care ne desfăşurăm viaţa de zi cu zi e ca un mecanism uriaş cu miliarde de rotiţe, mai mici sau mai mari, mai importante sau periferice, toate învârtindu-se într-un sens prestabilit astfel încât mecanismul să funcţioneze. Şi cu cât timpul a trecut peste umanitate, mecanismul acesta a devenit din ce în ce mai complex şi mai greu de înţeles, cu mult mai multe rotiţe şi cu mult mai multe curele care să le îngrădească libertatea.
Acum am crescut şi eu şi sunt pregătită să-mi ocup locul în sistem şi să-mi încep rotirea anevoioasă şi monotonă într-unul din echipamentele periferice ale mecanismului. Curelele mă strâng tare şi-mi ghidează mersul într-un mod brutal şi constrângător. Mă învârt încet şi corect, aproape mecanic, mă învârt cu şira spinării în această lume robotizată şi limitată, în timp ce în mintea mea se desfăşoară spectacolul unei lumi de vis, în care nu există rotiţe, ci oameni, în care nu sunt curele, ci zâmbete, o lume a cărei himeră o menţin aproape vie, aproape reală pentru a putea să continui să mă mişc mecanic şi să nu clachez în această realitate a tuturor. Uneori îmi vine să mă opresc, să-mi desfac curelele şi să părăsesc sistemul, să fac o revoluţie. Apoi îmi dau seama că eu sunt o rotiţă minusculă şi insignifiantă de care sistemul s-ar putea lipsi cu uşurinţă, înlocuind-o cu o rotiţă docilă şi perseverentă, care nu are vise despre lumi inventate şi nici dorinţe de evadare.
Mai bine aştept să cresc, să mă fac o rotiţă mare care pune în mişcare alte subsisteme, care are puterea de a se învârti cum vrea...

Despre caste

2008-08-07T01:24:00.001-07:00

În plină democraţie a secolului XXI ne supunem unei adevărate legi a castelor. E o lege nescrisă, o adevărată cutumă juridică impusă de societate în mod tacit, care beneficiază şi de o sancţiune în cazul încălcării ei: oprobriul public. Vrând-nevrând suntem împărţiţi în caste endogame şi sfârşim prin a împărtăşi convingerile sociale şi a ne restrânge aria de interes (i.e. cercul persoanelor din care suntem îndreptăţiţi să ne alegem partenerul de viaţă) până la suprapunerea cu cea impusă de exigenţele sociale.
Stăm cu toţii acolo, toţi oameni, toţi la fel, vorbim, stăm împreună, suntem un grup. Îmi ridic ochii şi pentru o secundă văd: nu suntem la fel, nu suntem din acceaşi castă. Care sunt criteriile? Dintre cele mai diverse, de la înălţime ori frumuseţe la inteligenţă, studii sau bani şi toate amestecate dau acea linie subţire şi uşor variabilă care ne desparte, acea graniţă imaginară peste care nu ne este îngăduit să trecem, deşi am putea.
Ea este o fată foarte frumoasă, fermecătoare în tăcerea în care se învăluie. Anul acestă dă BAC-ul – a terminat şcoala profesională şi a mai făcut un an diferenţă. El este mai mare, lucrează pe şantier, are maşină şi ştie că în faţa zâmbetului lui fetele nu pot rezista. Sunt împreună de puţin timp şi deşi par făcuţi unul pentru celălalt sunt nesiguri, stau în expectativă. Ea mă pune să îi cer o ţigară aprinsă. Zâmbesc uşor şi mă conformez, sunt doar un intermediar, un mandatar fără reprezentare. El e surprins, dar aprinde ţigara şi mi-o dă, iar eu nu fac decât să i-o dau mai departe ei, a cărei faţă implacabilă de statuie grecească e acum tulburată de un reproş: îl dojeneşte cu subînţeles (inside issue, don’t ask!). Mă las pe spate şi râd! Oare ea crede că eu, vreodată, aş putea să fiu cu un băiat ca el? Cu tot zâmbetul lui irezistibil, eu fac parte dintr-o castă diferită; nu inferioară, nu superioară, doar diferită! Şi eu ştiu asta şi el o ştie; şi ea ar şti-o dacă nu ar fi încurcată de gelozie.
Şi ce se întâmplă dacă treci graniţă, dacă te îndrăgosteşti de cineva din altă castă? Nu se va întâmpla pentru că în mintea ta totul e foarte clar, aria de interes (definită mai sus) e bine delimitată, nu vei ajunge să te îndrăgosteşti pentru că vei spune un NU clar de la început, nu vei da nicio şansă unei astfel de relaţii. Şi totuşi, ce-ar fi dacă s-ar întâmpla? Nu vrei tu să rupi barierele, să învingi prejudecăţile unei lumi în care constrângerea îmbracă forma democraţiei?

Ucigasi in serie

2008-08-05T23:24:00.000-07:00

Amintiţi-mi să nu mai cumpăr cărţi de la Săptămâna Financiară, pentru că nu merită. Cea mai recentă achiziţie (şi sper că şi ultima) a fost Psihokilleri, o carte despre criminali în serie. Foarte interesant, veţi spune (aşa am zis şi eu!), dar cartea (mult lăudată pe toate copertele cum c-ar fi un bestseller) nu-şi face banii (şi au fost puţini!). Scrisă într-un mod uşurel şi superficial sub care poţi sesiza uşor umpluturile şi exagerările autorului, cartea nici măcar nu abordează în principal cazurile celor mai celebri criminali în serie. Cu „n”-şpe capitole despre „monştri” de pe la 1600 despre care, spre incultura mea, nu am auzit până acum, cartea îi rezervă lui Charles Manson doar o jumătate de pagină undeva pe la rubrica „Şi alţii”. Singurii mai notabili ar fi Andrei Chikatilo, Albert Fish şi Ted Bundy, dar chiar şi pentru aceştia avem de-a face cu o povestioară de adormit copiii (ca să aibă coşmaruri), nu cu ceva serios, cu o informare reală, chestiuni concrete, ştiinţifice. Spre pildă autorul îşi dă cu părerea (în calitate de pseudo-psiholog, cum suntem toţi în ziua de azi) cum că deviaţia lui Ted Bundy s-ar trage din faptul că mama lui l-a născut fără a fi căsătorită şi din această cauză bunicii lui au făcut ca el să fie considerat fratele mamei sale. Hmm, da, ar fi cam singurul în această situaţie! Dacă acesta era un motiv real, cred că ne-am fi umplut de criminali în serie.
Ceea ce mi s-a părut interesant (nu ştiu dacă este şi adevărat, dar dacă nu este, blame it on the writer of the bestseller) a fost faptul că Ted Bundy omora doar femei care semănau cu iubita lui, adică femei tinere cu părul lung, negru şi drept. Această fată l-a părăsit pentru că era un nimeni şi pentru recucerirea ei el a studiat Dreptul şi s-a implicat în tot felul de proiecte, câştigând astfel aprecierea comunităţii şi pe ea înapoi. Dar după ce s-au căsătorit, el a omorât-o şi de aici a început lungul şir de crime.
Nu e ciudat că majoritatea crimelor se nasc din iubire? Sentimentul care se vrea a fi cel mai frumos dă naştere celor mai cumplite monstruozităţi, pentru că undeva în mecanismul uman o rotiţă calcă strâmb şi deturnează iubirea de la rostul ei. Şi-atunci ce să le facem acestor oameni? E oare vina lor? E posibil ca un om în deplinătatea facultăţilor mintale să deturneze singur iubirea înspre crimă, sau în toate cazurile avem de-a face cu patologicul?

Cartea rasului si a uitarii

2008-07-30T23:56:00.000-07:00

Am lăsat să treacă timp peste una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit vreodată. Am lăsat să treacă timp şi el a şters toată explozia de sentimente, toată nevoia de a striga, înlocuindu-le cu sentimentul fad că „Electa una via non datur recursus ad alteram”. Şi acesta e motivul pentru care ceea ce scriu e plat şi monoton ca ţiuitul unei urechi, anume că mă pierd în conformism. Stau aici la acest birou pentru că aşa trebuie, căutând acul în carul cu fân doar pentru că aşa mi s-a spus, pentru că tot ceea ce am muncit azi n-a fost (suficient de) bine (deşi eu ştiu că nu e aşa!!) şi pentru că nu am curaj să mă ridic şi să plec. Pentru că înainte să scriu fiecare cuvânt, fiecare idee, în loc să o las să curgă în cea mai pură formă, mă gândesc că o va citi X sau Y, ori cine ştie ce va crede Z despre faptul că eu am asemenea gânduri. De-asta tot ceea ce scriu este fără sare şi piper, fără consistenţă, niciodată nu trece de la ordinar la mistic, niciodată.
Şi a fost nevoie de Milan Kundera în „Cartea râsului şi a uitării” pentru a-mi da seama de ce cuvintele mele nu cântă, de ce frazele mele zac aruncate ca nişte saci de ciment în spinare.
“„Cuvântul femeii” a fost scris în 1974 de una dintre feministele pasionate, care au imprimat o notă distinctă climatului epocii noastre. Este un manifest mistic al bucuriei: „bucuriile posibile ale vieţii: pipăitul, auzul, văzul, vorbitul, mirosul şi, în egală măsură, băutul, mâncatul, defecarea, cunoaşterea, dansul, naşterea şi alăptarea, iar menstruaţia e un deliciu, această salivă călâie, acest lapte întunecat şi îndulcit cu sânge, această durere având gustul fierbinte al fericirii”.
Numai un imbecil ar putea să zâmbească în faţa acestui manifest al bucuriei. Orice mistică exagerează. Misticului nu-i este îngăduită teama de ridicol, dacă vrea să meargă până la capăt, până la capătul smereniei sau al voluptăţii.”

Ce recenzie poate fi mai bună pentru această carte, decât un mic fragment desprins chiar din paginile ei: „Este un roman despre râs şi despre uitare, despre uitare şi despre Praga, despre Praga şi despre îngeri”. Kundera care a fost partizan al comunismului la început şi a sfârşit ca oprimat de el, vorbeşte despre acest lucru într-un mod absolut senzaţional, fără a trece de o parte sau de a alta a baricadei (pro sau contra comunismului), nu face o pledoarie din poveştile lui, enunţă doar faptele, dar acest lucru e suficient ca în inima cititorului să trezească sentimente care de care mai diferite. Pentru o secundă eşti tentat să condamni comunismul, iar apoi te prinzi în hora lui, în nevoia disperată de a apartenenţă la un grup, la un cerc de oameni care dansează şi sfidează toate legile încastrante. Prin toate experienţele vieţii te poartă această carte: de la iubire la moarte, de la realitatea crudă la fantasticul fără margini, totul e o călătorie şi destinaţia e întotdeauna o surpriză.

Fiecare fragment din cartea asta are povestea lui, viaţa lui, ideea lui. Şi totuşi voi mai puncta un singur lucru care m-a impresionat. O idee pe care am descoperit-o ca pe o revelaţie, în ciuda faptului că nimeni dintre cei cu care am discutat-o nu a fost de acord cu ea (de la mici amendamente până la „cum poţi compara iubirea cu un contract, noţiune atât de mercantilă”). Kundera spune că îndrăgostiţii, deşi plutesc în alte sfere când iubesc, în definitiv ei se comportă ca nişte jurişti dintre cei mai pricepuţi şi cu fiecare gest sau cuvânt stabilesc clauzele unui contract care va guverna tot restul relaţiei lor. Desigur, de-a lungul timpului şi alte clauze vor mai fi inserate în acest contract, dar în ceea ce priveşte clauzele convenite, va fi nevoie de o revoluţie pentru a le modifica. Dacă îi tolerezi ceva la început, el va considera acest lucru ca pe ceva firesc, caracteristic relaţiei voastre, care i se cuvine. În carte cei doi se înţeleseseră tacit ca el să fie cel care înşeală şi apoi se simte vinovat, iar ea va fi cea bună, care va suporta acest lucru, dar inima i se va umple de amărăciune. Şi contractul ăsta reglementează cele mai diverse aspecte ale vieţii: de la cine duce gunoiul sau strânge masa, până la cine are ultimul cuvânt în relaţie. Totul e prevăzut acolo, în acea înţelegere care se scrie de-a lungul vieţii. Şi niciodată nu ai dreptul să te plângi, pentru că ţi-ai dat consimţământul! (dacă stau bine să mă gândesc acest lucru se aseamănă mai degrabă cu dreptul cutumiar şi elementul său opinio iuris sive necessitatis).

Copiii sunt picaturi in care se vede cerul

2008-07-17T07:21:00.000-07:00

Cu copiii trebuie să ai mare grijă pentru că au sufletul deschis, nu a apucat să se închidă, să se cicatrizeze încă această poartă imensă care dă direct în sufletul lor. Ei simt de zeci de ori mai intens decât noi, văd de zeci de ori mai profund şi fiecare cuvânt, fiecare gest al nostru le va rămâne întipărit în suflet şi le va marca existenţa. Lucruri care pentru noi nu înseamnă nimic, vorbe pe care le aruncăm în treacăt şi le uităm în secunda următoare, toate astea pătrund adânc în sufletul lor descoperit şi îşi lasă amprenta pentru totdeauna. Marin Preda spunea în Iona că fiecare dintre noi ar trebui să avem un grilaj la intrarea în suflet ca să nu poată intra nimeni cu cuţitul. Da, tuturor ne-ar trebui un grilaj, dar în lipsa acestuia am învăţat să ne închidem, să ne apărăm, să fim circumspecţi. În schimb copiii nu cunosc nimic din perfidia umană şi îşi deschid sufletul în faţa oricui, aşteptând ca ceilalţi să îl umple de zâmbete şi de iubire. Şi în inima lor larg deschisă toate capătă o dimensiune colosală: un zâmbet e un prilej de fericire fără margini, un cuvânt răstit e o rană adâncă.
Mă uit acum în urmă şi revăd cu ochii minţii flash-uri din copilărie, lucruri care mi-au rămas întipărite în memorie, care m-au marcat. Le văd acum cu alţi ochi şi mi se par nimicuri. Şi totuşi aceste nimicuri pentru oamenii mari au răzbătut adânc prin ochii de copil şi s-au înfipt ca nişte ghimpi în suflet, revenindu-mi în minte iarăşi şi iarăşi, mai pregnant decât amintiri recente. O parte din ceea ce sunt acum este rezultatul tuturor lucrurilor care mi-au pătruns în suflet atunci când mi l-am deschis ca să cunosc lumea, lucruri care acum s-au estompat, dar au rămas urmele lor, consecinţele lor adânci. Nu mai e niciun zâmbet, dar a rămas speranţa, nu mai e niciun reproş, dar a rămas frustrarea. Toate sunt în mine şi le port cu mine, le exteriorizez în tot ceea ce fac. Sunt suma experienţelor mele trecute.