Am citit ceva critică pe marginea cărţii, ca să mă pregătesc pentru această
recenzie. Mă gândeam că trebuie să fie ceva ce nu am înţeles, ceva dincolo de
mine şi de puterea mea de a percepe lucrurile, aşa că mi-am zis că mi-ar prinde
bine puţin ajutor. Dar nu am găsit nimic despre care aş vrea să scriu. Toate
lucrurile despre care simt să scriu le-am găsit în carte (nu în critică) şi
le-am găsit singură, fără ajutorul vreunui luminat. Poate sunt lucruri mărunte,
deja repetitive pe acest blog, dar sunt lucrurile pe care le-am simţit şi de
aceea trebuie să scriu despre ele.
Labirintul, iniţierea, timpul fantastic, timpul psihologic, timpul istoric…
Nu! Omul Ştefan Viziru, omul care în căutarea disperată a sacrului, în
încercarea de a ieşi din timp calcă în picioare vieţile a două femei care l-au
iubit cu adevărat.
Ioana nu îl iubeşte, îl venerează. I-e teamă şi să îl atingă, de parcă ar
comite un sacrilegiu. Pe fiul lor, Răzvan, îl învaţă să-l idolatrizeze la fel
ca ea, şi să-i spună „Împăratul”. Împăratul care pleacă la război ca să moară,
lăsându-i singuri, să-l iubească printre lacrimi. Împăratul care nu le
vorbeşte, nu le spune despre el, despre camera secretă, despre nimic. Împăratul
care-şi izolează de ei o jumătate din dimensiunea vieţii sale.
„Credeam că aveam o viaţă întreagă în
faţa noastră şi că voi avea timp destul s-o iubesc, să fiu numai al ei. Nu mă
grăbeam…” Sună cunoscut? Atât de cunoscut… Dar timpul s-a grăbit pentru el…
Aş vrea să-mi amintesc să iubesc acum, să simt acum, înainte ca timpul să se
grăbească pentru mine.
Nu cred că monogamia este de esenţa omului. Nici măcar de natura lui. Şi
totuşi Ileana, Ileana Cosânzeana, frumoasa din timpul de basm, din timpul
mitic, îl iubeşte ca o lebădă, doar pe el, toată viaţa pe el şi numai pe el,
deşi niciodată el nu i-a oferit confortul psihic de a fi al ei. O plimbare prin
pădure, o vizită în camera secreta, un bucheţel de mărgăritare, un sărut sub
umbrelă şi o despărţire… Scena asta am citit-o pe nerăsuflate şi am simţit
fiecare cuvânt al ei. Am încercat să tai din ea, să mai scot pasaje ca să
încarc recenzia, dar… nu pot. Orice cuvânt pe care l-aş scoate ar altera
realitatea scenei:
„— Şi eu am fost şi sunt încă gelos, începu
Ştefan. Tu ştii de ce... Ileana îşi zvârli repede ţigara în scrumieră şi-l
sărută.
— Te rog, nu vorbi, spuse ea foarte încet.
Nu-mi vorbi de asta...
— Aş fi vrut doar să ştiu, încercă Ştefan, dar
Ileana îi prinse gura şi-l ţinu aşa, sărutându-l, multă vreme.
— Te rog! spuse ea târziu.
— ... Să ştiu dacă l-ai iubit...
Ileana îşi trecu ameţită
mâna prin păr.
— Credeam c-ai înţeles, şopti ea târziu, fără
să-l privească. Nu l-am iubit niciodată. I-am cedat doar din deznădejde. I-am
cedat ca să te pot uita pe tine...
Orchestra începuse din nou.
Tăceau amândoi, ascultând.
— Ce ai? întrebă ea deodată, speriată,
întorcând capul.
Ştefan continua să tacă,
trăgând la răstimpuri adânc, cu furie, din ţigară.
— Ştefan! strigă ea. Ştefan! La ce te gândeşti?
— Credeam totuşi, începu el.
Apoi din nou trase lung,
absent, din ţigară.
— Te rog! şopti ea. Ştefan. Iubitul meu!...
— ... îmi închipuiam că dacă mă iubeai pe
mine... Ce-a fost înainte nu mă interesează...
— Ştefan! şopti ea, încercând deznădăjduită,
să-l sărute.
— ... Dar după ce-ai ştiut că mă iubeşti, că
eşti îndrăgostită de mine... După ce ţi-am spus că sunt îndrăgostit de tine...
îmi închipuiam...
— Eşti nebun! şopti ea speriată. Ştefan, te
implor, nu mai spune nimic!... Te implor!
— îmi închipuiam, repetă el în neştire. Dar
probabil că-mi făceam şi aici iluzii...
— încetează!... spuse ea tremurând. Mă
umileşti!...
El tăcu, cu privirile
pierdute înaintea lui, fumând. Orchestra încetase. Se auzea doar, surdă,
voalată, larma din sala de bal. Apoi, deodată, coborî din pat şi se apropie de
fotoliul pe care îşi lăsase hainele. Ileana îl urmări cu o privire speriată. îl
văzu cum îşi caută cămaşa şi începe să-şi dezbrace pijamaua.
— Ce faci?
— Urc până la mine în cameră, spuse el
continuând să se îmbrace.
— Ştefan! ţipă ea, şi-l privi rătăcită. El
ridică privirile şi-i zâmbi.
— Dacă pleci acum, şopti Ileana plecându-se
spre el, pe deasupra patului, nu ne mai vedem niciodată!...
Nu-i răspunse. Se îmbrăcă
repede, ca într-un vis, fără s-o privească, simţindu-şi mâinile tremurând şi încercând
să şi le ascundă.
— Niciodată! strigă Ileana. Uită-te la mine! Nu
glumesc! N-ai să mă mai vezi niciodată!
Ştefan îşi ridică privirile
şi-i zâmbi din nou, cu un mare efort. Părul Ilenei îi cădea pe obraji, umerii
îi erau aproape goi, şi ochii ei ardeau tulburi, rătăciţi.
— Ştefan! strigă ea, din nou. Ascultă-mă!... Nu
face asta!... N-ai să mă mai vezi niciodată!...
Terminase aproape de
îmbrăcat, dar nu-şi pusese cravata, nu-şi încheiase vesta. Tremura.
— Ai să mă cauţi până la sfârşitul pământului
şi n-ai să mă mai găseşti! vorbi deodată Ileana cu o voce neînchipuit de calmă.
Ai să umbli în genunchi până la capătul lumii după mine... N-ai să mai mă
găseşti!...
— Iartă-mă, şopti el, apropiindu-se de pat. Am
să-ţi spun mâine... Ileana îl privea muşcându-şi buzele, tot mai tare, până la
sânge.
— Rămâi! strigă ea deodată întinzând braţele.
Te iert!... Rămâi! El o sărută pe obraji, apoi întinse mâna şi-i mângâie
umărul.
— Noapte bună!”
În dragoste nu e loc de orgolii…
Da, cred cu tărie că Ştefan le-a iubit. Pe amândouă. Le-a iubit, cum
probabil puţini oameni sunt în stare. Dar căutările lui ezoterice l-au transformat
într-un inadaptat incapabil de a face fericită pe vreuna dintre femeile
minunate pe care căutarea lui iniţiatică i le-a oferit.
Dar nu pot şi nu vreau să-i iert rătăcirea în Portugalia cu domnişoara
Zissu, această Circe care îl reţine pe Ulise-Viziru, făcându-l să uite de
toate, să iasă, parcă, din timp ca în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte, asta n-o pot ierta. Pe domnişoara Zissu cu buzele ei cărnoase, cu gura
mare, umedă, dispreţuitoare, el nu a iubit-o... ea nu l-a ridicat cu nimic…
P.S. Dacă vreţi o recenzie profesională, vă recomand http://convorbiri-literare.dntis.ro/SOROHANmar7.html
