Noaptea de Sânziene - Mircea Eliade

Am citit ceva critică pe marginea cărţii, ca să mă pregătesc pentru această recenzie. Mă gândeam că trebuie să fie ceva ce nu am înţeles, ceva dincolo de mine şi de puterea mea de a percepe lucrurile, aşa că mi-am zis că mi-ar prinde bine puţin ajutor. Dar nu am găsit nimic despre care aş vrea să scriu. Toate lucrurile despre care simt să scriu le-am găsit în carte (nu în critică) şi le-am găsit singură, fără ajutorul vreunui luminat. Poate sunt lucruri mărunte, deja repetitive pe acest blog, dar sunt lucrurile pe care le-am simţit şi de aceea trebuie să scriu despre ele.

Labirintul, iniţierea, timpul fantastic, timpul psihologic, timpul istoric… Nu! Omul Ştefan Viziru, omul care în căutarea disperată a sacrului, în încercarea de a ieşi din timp calcă în picioare vieţile a două femei care l-au iubit cu adevărat.

Ioana nu îl iubeşte, îl venerează. I-e teamă şi să îl atingă, de parcă ar comite un sacrilegiu. Pe fiul lor, Răzvan, îl învaţă să-l idolatrizeze la fel ca ea, şi să-i spună „Împăratul”. Împăratul care pleacă la război ca să moară, lăsându-i singuri, să-l iubească printre lacrimi. Împăratul care nu le vorbeşte, nu le spune despre el, despre camera secretă, despre nimic. Împăratul care-şi izolează de ei o jumătate din dimensiunea vieţii sale.

„Credeam că aveam o viaţă întreagă în faţa noastră şi că voi avea timp destul s-o iubesc, să fiu numai al ei. Nu mă grăbeam…” Sună cunoscut? Atât de cunoscut… Dar timpul s-a grăbit pentru el… Aş vrea să-mi amintesc să iubesc acum, să simt acum, înainte ca timpul să se grăbească pentru mine.

Nu cred că monogamia este de esenţa omului. Nici măcar de natura lui. Şi totuşi Ileana, Ileana Cosânzeana, frumoasa din timpul de basm, din timpul mitic, îl iubeşte ca o lebădă, doar pe el, toată viaţa pe el şi numai pe el, deşi niciodată el nu i-a oferit confortul psihic de a fi al ei. O plimbare prin pădure, o vizită în camera secreta, un bucheţel de mărgăritare, un sărut sub umbrelă şi o despărţire… Scena asta am citit-o pe nerăsuflate şi am simţit fiecare cuvânt al ei. Am încercat să tai din ea, să mai scot pasaje ca să încarc recenzia, dar… nu pot. Orice cuvânt pe care l-aş scoate ar altera realitatea scenei:

„—  Şi eu am fost şi sunt încă gelos, începu Ştefan. Tu ştii de ce... Ileana îşi zvârli repede ţigara în scrumieră şi-l sărută.

—  Te rog, nu vorbi, spuse ea foarte încet. Nu-mi vorbi de asta...

—  Aş fi vrut doar să ştiu, încercă Ştefan, dar Ileana îi prinse gura şi-l ţinu aşa, sărutându-l, multă vreme.

—  Te rog! spuse ea târziu.

—  ... Să ştiu dacă l-ai iubit...

Ileana îşi trecu ameţită mâna prin păr.

—  Credeam c-ai înţeles, şopti ea târziu, fără să-l privească. Nu l-am iubit niciodată. I-am cedat doar din deznădejde. I-am cedat ca să te pot uita pe tine...

Orchestra începuse din nou. Tăceau amândoi, ascultând.

—  Ce ai? întrebă ea deodată, speriată, întorcând capul.

Ştefan continua să tacă, trăgând la răstimpuri adânc, cu furie, din ţigară.

—  Ştefan! strigă ea. Ştefan! La ce te gândeşti?

—  Credeam totuşi, începu el.

Apoi din nou trase lung, absent, din ţigară.

—  Te rog! şopti ea. Ştefan. Iubitul meu!...

—  ... îmi închipuiam că dacă mă iubeai pe mine... Ce-a fost înainte nu mă interesează...

—  Ştefan! şopti ea, încercând deznădăjduită, să-l sărute.

—  ... Dar după ce-ai ştiut că mă iubeşti, că eşti îndrăgostită de mine... După ce ţi-am spus că sunt îndrăgostit de tine... îmi închipuiam...

—  Eşti nebun! şopti ea speriată. Ştefan, te implor, nu mai spune nimic!... Te implor!

—  îmi închipuiam, repetă el în neştire. Dar probabil că-mi făceam şi aici iluzii...

—  încetează!... spuse ea tremurând. Mă umileşti!...

El tăcu, cu privirile pierdute înaintea lui, fumând. Orchestra încetase. Se auzea doar, surdă, voalată, larma din sala de bal. Apoi, deodată, coborî din pat şi se apropie de fotoliul pe care îşi lăsase hainele. Ileana îl urmări cu o privire speriată. îl văzu cum îşi caută cămaşa şi începe să-şi dezbrace pijamaua.

—  Ce faci?

—  Urc până la mine în cameră, spuse el continuând să se îmbrace.

—  Ştefan! ţipă ea, şi-l privi rătăcită. El ridică privirile şi-i zâmbi.

—  Dacă pleci acum, şopti Ileana plecându-se spre el, pe deasupra patului, nu ne mai vedem niciodată!...

Nu-i răspunse. Se îmbrăcă repede, ca într-un vis, fără s-o privească, simţindu-şi mâinile tremurând şi încercând să şi le ascundă.

—  Niciodată! strigă Ileana. Uită-te la mine! Nu glumesc! N-ai să mă mai vezi niciodată!

Ştefan îşi ridică privirile şi-i zâmbi din nou, cu un mare efort. Părul Ilenei îi cădea pe obraji, umerii îi erau aproape goi, şi ochii ei ardeau tulburi, rătăciţi.

—  Ştefan! strigă ea, din nou. Ascultă-mă!... Nu face asta!... N-ai să mă mai vezi niciodată!...

Terminase aproape de îmbrăcat, dar nu-şi pusese cravata, nu-şi încheiase vesta. Tremura.

—  Ai să mă cauţi până la sfârşitul pământului şi n-ai să mă mai găseşti! vorbi deodată Ileana cu o voce neînchipuit de calmă. Ai să umbli în genunchi până la capătul lumii după mine... N-ai să mai mă găseşti!...

—  Iartă-mă, şopti el, apropiindu-se de pat. Am să-ţi spun mâine... Ileana îl privea muşcându-şi buzele, tot mai tare, până la sânge.

—  Rămâi! strigă ea deodată întinzând braţele. Te iert!... Rămâi! El o sărută pe obraji, apoi întinse mâna şi-i mângâie umărul.

—  Noapte bună!”

În dragoste nu e loc de orgolii…

Da, cred cu tărie că Ştefan le-a iubit. Pe amândouă. Le-a iubit, cum probabil puţini oameni sunt în stare. Dar căutările lui ezoterice l-au transformat într-un inadaptat incapabil de a face fericită pe vreuna dintre femeile minunate pe care căutarea lui iniţiatică i le-a oferit.

Dar nu pot şi nu vreau să-i iert rătăcirea în Portugalia cu domnişoara Zissu, această Circe care îl reţine pe Ulise-Viziru, făcându-l să uite de toate, să iasă, parcă, din timp ca în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, asta n-o pot ierta. Pe domnişoara Zissu cu buzele ei cărnoase, cu gura mare, umedă, dispreţuitoare, el nu a iubit-o... ea nu l-a ridicat cu nimic…

P.S. Dacă vreţi o recenzie profesională, vă recomand http://convorbiri-literare.dntis.ro/SOROHANmar7.html