De ce am citit această carte? Pentru că am vrut să-l cunosc pe Henry al ei. Henry-geniul, Henry-copilul, Henry-bărbatul, Henry, Henry, Henry. Pentru că am vrut să-l descopăr pe el aşa cum este, să constat ex propriis sensibus dacă e aşa cum mi l-a descris ea sau dacă e altfel. Pentru că în goana mea disperată după autenticitate am căutat-o dincolo de graniţele jurnalului, în ficţiune. Pentru că mi-era sete de Anaïs şi de autenticitatea ei şi am sperat că Henry mă va sătura. Dar mai presus de toate pentru că am găsit-o pe noptiera ta, pentru că o citeai tu şi pentru că am vrut să ţi-o iau, să iau ceva de la tine. Pentru că în lungul şir de coincidenţe al vieţilor noastre, tu citeai despre Henry în timp ce eu citeam despre Anaïs. Erai la pagina 137. Şi ţi-o voi înapoia acum, pentru ca să o termini şi să-mi spui ce ai simţit.Cartea lui Henry Miller a fost pentru mine ca un jurnal falsificat, anume parcă pentru a-mi face mai lină trecerea de la jurnalul lui Anaïs, la o carte de ficţiune. Pe narator îl cheamă Henry Miller, Mara/Mona trebuie să fie June, iar Maude, Beatrice Sylvas Wickens, prima lui soţie. Dar cartea nu e un jurnal, nu poate fi. Ficţiunea transpare prin toţi porii, nu mă poate păcăli.
Am căutat-o pe Anaïs printre personaje, dar am gasit-o doar pe June (Mara/Mona), întrucât acţiunea din carte se petrece înainte ca Henry să o fi cunoscut pe Anaïs. Am căutat-o pe Anaïs mai mult decât a căutat-o Henry şi acum mă întreb dacă a iubit-o cu adevărat, dacă aventura lor a fost o poveste de dragoste cum a crezut Anaïs sau dacă a fost încă o banală experienţă de viaţă (oare dacă citesc toată trilogia o voi găsi pe Anaïs?). Am căutat-o pe Anaïs cu atâta fervoare (cred că în mod inconştient visam să regăsesc dualitatea Maitreyi – Dragostea nu moare) încât m-am întrebat dacă amanta Monei din finalul cărţii nu este ea (cu luciditate consider acum că nu avea cum să fie ea, cu probabil era vorba despre Jean Kronski). Henry nu e Anaïs. Iubirea lui nu e poezie. Henry e sex şi filosofie. Atât. Cartea asta este o succesiune de pornografie şi filosofeală (am folosit acest cuvânt pentru că nu mi-au plăcut peroraţiile lui). Nu-mi place Henry al ei şi mă întreb de ce l-a iubit atât (aici îl confund pe Henry-personajul cu Henry-scriitorul).
De ce nu-mi place Henry-personajul? Pentru că e un pierde-vară (scriitor wanna be), pentru că vorbeşte mult şi face puţin, pentru că în viziunea lui e suficient să atingă o femeie ca ea să aibă orgasm (dacă nu aş fi citit-o pe Anaïs înainte aş fi crezut că este un frustrat sexual care vrea să compenseze lipsurile realităţii cu fantasmagorii sexuale), pentru că se complace în decadenţa din final (pură ficţiune, dacă mă întrebaţi pe mine).
La fel cum numai ficţiune poate fi faptul că un bărbat se excită când femeia iubită (şi cât de iubită, judecând după afirmaţiile lui) îi povesteşte cum a fost violată şi bătută.
De ce nu-mi place Henry-personajul? Pentru că e un pierde-vară (scriitor wanna be), pentru că vorbeşte mult şi face puţin, pentru că în viziunea lui e suficient să atingă o femeie ca ea să aibă orgasm (dacă nu aş fi citit-o pe Anaïs înainte aş fi crezut că este un frustrat sexual care vrea să compenseze lipsurile realităţii cu fantasmagorii sexuale), pentru că se complace în decadenţa din final (pură ficţiune, dacă mă întrebaţi pe mine).
La fel cum numai ficţiune poate fi faptul că un bărbat se excită când femeia iubită (şi cât de iubită, judecând după afirmaţiile lui) îi povesteşte cum a fost violată şi bătută. Îi recunosc genialitatea lui Miller, doar că nu este… genul meu de genialitate. Henry Miller pozează prin personajul său - Henry Miller - într-un leneş animal intelectual alcătuit doar din nevoi fiziologice stringente şi idei filosofice superioare, un trup în decadenţă şi un spirit peste oameni, nimic la mijloc decât dispreţ total faţă de ceilalţi oameni şi societatea lor conformistă.

0 comments:
Post a Comment