Incest - Anaïs Nin

 Eu şi Anaïs. Anaïs şi cu mine. Atât de diferite, nimic în comun şi totuşi o simt atât de bine, îi simt lirismul şi visele, îi intuiesc slăbiciunile şi teama. Toată atitudinea ei aparent contrariantă, rebelă, promiscuă, nu e decât o căutare disperată de iubire şi de sine, o căutare continuă a confirmării celorlalţi: sunt iubită, deci preţuiesc ceva.

La început am dispreţuit-o, n-am înţeles nimic din lupta ei cu sine însăşi. Am catalogat-o fără să mă gândesc prea mult, fără să analizez şi fără să înţeleg, ca o femeie întreţinută care, în loc să aprecieze iubirea nemăsurată pe care i-o oferă soţul ei, confortul şi siguranţa unui cămin, ea caută înadins să îl înşele, să îl umilească, deşi ştie cât de mult l-ar durea toată atitudinea ei dacă ar vrea să accepte evidentul. Şi într-o frondă imensă îşi scrie aventurile în jurnal în aceeaşi cameră în care Hugh lucrează, se ridică şi îşi lasă trădarea la îndemâna lui, parcă numai pentru a-l chinui şi a-l umili din nou cu minciunile ei interminabile care îl ţin subjugat într-o căsătorie în care el nu mai este de mult soţul, ci întreţinătorul.

Da, întreţinătorul pe care ea mereu îl judecă pentru grijile lui legate de bani pe care le desconsideră şi le dispreţuieşte, dar nu pregetă să ia banii lui Hugh pentru a-i cumpăra cărţi sau discuri lui Henry.

Iar Henry... am vrut să cred că el este sufletul ei pereche, că poţi să trădezi în numele iubirii adevărate care vine, poate, o dată în viaţă şi nu îţi permiţi să o pierzi. Şi nu, nu era încă momentul să renunţe la Hugh şi să fugă cu Henry, nu îşi permiteau asta, încă aveau nevoie de banii lui Hugh pentru a trăi. Asta pot să înţeleg, dar ea, deşi înnebunea de gelozie pe târfele lui Henry, îl înşela chiar ea, mereu şi mereu, cu Allendy, cu Rank şi chiar cu tatăl ei şi nu numai cu trupul, ci cu mintea şi sufletul ei. Unde e iubirea adevărată în toată asta?

Ca s-o descopăr pe Anaïs a trebuit să mă obişnuiesc să privesc jurnalul ca pe dovada supremă de sinceritate, ca pe confidentul absolut, cea mai directă fereastră către sufletul ei. Şi am citit teamă şi neîncredere. Teama de a fi abandonată din nou, neîncredere în cel care-şi declară iubirea, şi care, poate mâine va trăda. Plecarea tatălui său în copilărie, faptul că tatăl său a părăsit-o i-a creat o veşnică îndoială cu privire la valoarea ei şi o teamă absolută de abandon. Trebuie să cucerească pentru a-şi dovedi sieşi că valorează ceva şi trebuie să abandoneze înainte de a fi ea însăşi părăsită (asta face Anaïs, deşi la un moment dat scrie în jurnal că ea nu va abandona pe nimeni pentru că ştie ce înseamnă să fii abandonată şi nu va pune pe nimeni să treacă prin acest calvar). Un legământ subconştient cu sine însăşi: nimeni nu o va mai părăsi niciodată, va fi ea cea care va pleca pentru că, da, trebuie să creadă în ea însăşi şi în valoarea ei ca om, ca femeie. Acest legământ a devenit crezul ei, principiul călăuzitor în toate acţiunile ei. Aventurile sale cu atâţia bărbaţi nu au fost decât mijlocul de a-şi dovedi sieşi că valorează ceva, că merită să fie iubită. Şi da, cer clemenţă pentru Anaïs forului suprem al moralităţii (deşi Anaïs n-ar avea niciodată nevoie de aşa ceva).

Incestul, aventura cu tatăl ei a dat încă o lovitură moralităţii mele. Parcurgeam paginile şi îmi spuneam la fiecare propoziţie „este real, este real, este un jurnal” pentru ca altfel aş fi căzut pradă nevoii de a crede că e ficţiune (un paradox: când citesc cărţi de ficţiune le trăiesc şi le simt ca şi când totul ar fi real, iar acum, când veridicul mi s-a pus la picioare, m-am speriat atât de tare încât subconştientul meu l-a învelit rapid în vălul ficţiunii pentru a mă proteja). Dar era nevoie de acest incest pentru a elimina o parte din frustrări, pentru a transforma zeul invincibil (tatăl care a părăsit-o) în muritor vulnerabil (tatăl pe care ea l-a părăsit). Iubirea eros faţă de tatăl său a fost o formă atipică de narcisism: iubea în el doar lucrurile în care se regăsea pe ea. Şi avea nevoie să se iubească pe ea.

Iar Hugh... avea şi el partea lui de vină. Din cauza lui, o persoană atât de senzuală ca Anaïs a trăit ani întregi cu teama că este frigidă. Pentru că el nu a înţeles-o şi nu a căutat să înţeleagă ce vrea, mulţumindu-se să-şi ia cu forţa, cu violenţă satisfacţia, cu preţul insatisfacţiei ei. Iar insatisfacţia dă naştere la frustrare şi frustrarea ucide iubirea. Aşa că la final a rămas doar recunoştinţa, mulţumirea pentru iubirea lui necondiţionată şi aproape paternă care a ţinut piept tuturor împotrivirilor, inclusiv opoziţiei familiei sale care nu a acceptat-o niciodată pe Anaïs.

Sexualitatea lui Anaïs e lirism. Jurnalul ei erotic e poezie. Incestul ei este refacerea mitului androginului.

"E uşor să te sinucizi. Mai greu este să trăieşti fără un dumnezeu."

Dacă această carte ar fi fost a mea, aş fi subliniat pe ea.

I’m nothing like Anaïs and, yet...