Un veac de singurătate – Gabriel Garcia Marquez

Pentru mine aceasta carte a fost un roman-basm, în care lucrurile obişnuite se întrepătrund cu cele fantastice în modul cel mai firesc cu putinţă, încât după ce la început eram sceptică şi căutam să descopăr printre rânduri adevărul transformat în fantastic doar de ochii subiectivi ai unor oameni din alte timpuri, în scurt timp am început să aştept miracolele ca pe un element indispensabil al cotidianului din Macondo.

A fost un roman matriarhal care se ţese în jurul Ursulei, mama tuturor şi măsura cumpătării în toate, glasul înţelepciunii şi al umanităţii. Până când a murit am trăit cu credinţa că o dată cu moartea ei romanul se va sfârşi, că ea marchează începutul şi sfârşitul, Alfa şi Omega şi că veacul de singurătate nu este altceva decât viaţa ei. Dar m-am înşelat parţial. Viaţa şi singurătatea continuă şi fără Ursula, însă o dată cu moartea ei se instaurează o degradare ireversibilă. Este începutul sfârşitului.

Jose Arcadio Buendia este Moromete. Văzându-l cum este, am sperat tot timpul, am crezut cu adevărat că în toată „nebunia” lui, el este stăpân pe situaţie, el ştie ce face şi va face să fie bine. Acelaşi lucru am sperat şi la Moromete şi încep să cred că anumiţi oameni mă fac să cred (în mod greşit) asta despre ei. Sau poate este doar dorinţa mea nemăsurată ca lucrurile să fie bine şi, în îndeplinirea ei mă agăţ de persoana care (cred eu că) poate să facă acest lucru. Dar mă înşel sau poate noţiunea mea de „bine” nu este aceeaşi cu a lui Buendia sau a lui Moromete. „Binele” meu se apropie mai degraba de normalitatea Ursulei, de luciditatea cu care ea veghează peste toţi.

Recunosc faptul că până când nu a spus-o Marquez nu mi-am dat seama că niciunul dintre copiii din neamul Buendia nu s-a născut din iubire, cu excepţia ultimului. Un neam atât de pătimaş, de prolific, cu un orgoliu nemăsurat, dar incapabil să iubească şi, deci, atât de singur. Absenţa iubirii atrage singurătatea ca un magnet. Deşi în majoritatea timpului casa Buendia este plină, căci acţiunea curge repede, ca un fluviu, şi copiii se nasc şi oamenii vin şi pleacă, cei din neamul Buendia rătăcesc ca nişte umbre solitare, măcinaţi de propriul orgoliu şi de pasiuni mistuitoare, dar incapabili de iubire.

Las latura socială în fundal, pentru că nu este preocuparea mea principală, dar nu mă pot abţine să nu remarc modul subtil şi inteligent în care Marquez o introduce prin personajele sale aparent inofensive şi ingenue. Ca în „Ferma animalelor”, asistăm la pervertirea unei societăţi noi şi sănătoase, având principii solide şi reguli obligatorii prin ele însele (iar nu prin impunere cu forţa), pervertire cu un influx de „civilizaţie” aducătoare de războaie şi de moarte.

Mi-ar plăcea ca peste timpuri să-mi amintesc din această carte fie şi numai următoarele cuvinte ale librarului, bătrânul înţelept catalan: „Să-şi amintească întotdeauna că trecutul nu e decât minciună, că memoria nu are cale de întoarcere, că orice primăvară trecută este irecuperabilă şi că dragostea cea mai nebună şi mai statornică nu este decât un adevăr efemer”...