Lorelei - Ionel Teodoreanu

 ...sau despre iubirea lirică. Un roman scris în versuri, citit la recomandarea unei persoane care citeşte cărţi bune. De mult pândeam această carte în bibliotecă, îi dădeam târcoale, dar am luat-o abia când mi-ai spus că ai plâns citind-o.

E o carte despre şi pentru alte vremuri. Nu că nu mi-a plăcut (pentru că mi-a plăcut), dar şi cărţile se demodează. Numai iubirea nu. Iubirea e mereu aceeaşi, dar în alte şi alte ipostaze. Şi cartea asta scrie în versuri albe despre iubirea care nu se satură cu ce are şi tânjeşte nemângâiată după altceva. Orice, dar altceva.

Principial nu sunt de acord cu asta din niciun punct de vedere. În calitate de psiholog al lui Catul Bogdan, aş încerca să-i deschid ochii asupra iubirii de lângă el, pe care o are şi o simte, dar tocmai pentru că o are şi o simte, o îndepărtează, dorindu-şi altceva. Şi totuşi, aşa sunt oamenii: deşi conştientizează valoare a ceea ce au, cu timpul încep să nu mai aprecieze cu adevărat lucrurile din viaţa lor, defavorizându-le în faţa unora inferioare, doar pentru că acestea din urmă sunt noi şi (încă) inaccesibile.

Iubirea adevărată (acolo unde există) n-ar trebui să permită ca asta să se întâmple, n-ar trebui să se lase învisă de tentaţia şi curiozitatea noului. Unde se întâmplă asta, ori n-a fost iubire, ori firea umană e atât de nevrednică încât nu merită ceea ce viaţa i-a oferit.

N-am plâns deloc când am citit cartea asta. Dar cred că pot să-mi dau seama când ai plâns tu. Cred că s-a trecut prea repede peste acel moment, al morţii ei (Luli). Sau poate (parcă) l-am citit când tramvaiul aproape ajunsese în staţie, şi n-am mai avut timp să trăiesc fiecare cuvânt ce aduce moartea, aşa că am zburat cu privirea peste rânduri, le-am înghiţit împreună cu toată emoţia lor estetică şi, punând piciorul pe pământ, spre serviciu, totul s-a risipit, rămânând doar amarul gust al vieţii după moartea celui iubit.

Dar nici amarul ăsta n-a durat prea mult, fiind îndulcit de logodna lui Catul cu Gabriela. Nu-l învinovăţesc. Durerea morţii îmi pare de nesuportat şi dacă cineva găseşte un medicament pentru ea, oricare, moral sau imoral, corect sau incorect (nu mai contează când te lupţi cu asemenea suferinţă), atunci nu am decât să mă bucur pentru el şi să-l scutesc de judecăţi inutile.

Sfârşitul, sfârşitul, de ce e atât de important pentru mine? Poate pentru că din acel moment se termină ficţiunea altora (autorilor) şi începe ficţiunea mea. Cărţile sunt vieţi de oameni, ele nu se termină, ci se continuă aşa cum se continuă existenţa umanităţii, astfel că din momentul în care autorul încetează să mai construiască destine, e rândul meu să le proiectez viitorul. Şi asta se face pe baza sfârşitului: viitorul lor proiectat de mine se desenează pe marginea ultimelor informaţii pe care mi le lasă autorul. Nicio abatere nu e admisă, pentru că personajele nu sunt ale mele, nu îmi aprţin şi nu pot să dispun de ele dincolo de voinţa autorului lor.

Sfârşitul acestei cărţi a fost binevenit cu excepţia ultimei propoziţii. Numai sinuciderea lui Catul era calea, Teodoreanu are dreptate când o alege şi pe lângă asta reuşeşte să o ilustreze minunat (ar fi fost şi păcat să lipsească poezia tocmai din final, după ce a fost prezentă în toată cartea). Dar sinucidere pentru ea, pentru ispăşire, pentru că viaţa fără ea nu are sens şi pentru că ultima speranţă este reîntâlnirea dincolo de moarte. Nu pentru că „numai aşa putea scăpa de femeia care se ţinea după el ca un cîne flămând după o bucată de carne crudă”. Nu, nu, nu! Ci pentru că numai aşa putea fi lângă ea pentru totdeauna...