Morţii vârstnici să cedeze locul morţilor tineri – Milan Kundera

Kundera (unul dintre scriitorii mei preferaţi) are o pasiune pentru tipologia femeii distinse, superioare, visătoare, care are relaţii extraconjugale. Kundera o iubeşte şi nu doar că îi tolerează infidelitatea, dar o defineşte prin ea. Această femeie (despre care am mai scris, poate cu mai multă toleranţă decât acum) se divinizează prin sex, devine o zeiţă a erotismului. Ca într-un ritual sacru ea se transpune, în timpul actului sexual adulterin, într-o altă dimensiune, evadează din lumea asta prăfuită şi transcede într-o altă lume devenind intangibilă. Această femeie se unduieşte voluptuos din şolduri, murmurând şoapte pythice pe care numai preoţii luminii le pot descifra, şoapte ascunse masculului aflat dedesubtul ei, redus la stadiul de obiect, de mijloc murdar prin care se atinge lumina absolutului.

Această femeie există doar în cărţi. Doar acolo poţi să-i faci apologia şi s-o consideri superioară. În viaţa reală ea nu este nici mai mult nici mai puţin decât o târfă. Trebuie să fii un mare poet şi visător, să fii capabil să abstractizezi imens pentru a vedea sexualitatea (împărţită în stânga şi în dreapta) ca o mişcare de zeitate. Sex poate să facă oricine (chiar şi câinii de la bloc sau mai ales ei – cei din spatele blocului meu s-au înmulţit îngrozitor în ultimul timp). Nu găsesc niciun mod prin care sexul per se te poate înălţa sau te poate învălui în distincţie. Cineva îmi atrăgea atenţia mai demult că imaginea a două mamifere acuplându-se, scoasă din context (adică sex în cea mai brută formă) este cât se poate de caraghioasă şi de penibilă (atunci nu am rezonat cu această opinie. Nici acum, şi totuşi dacă priveşti lucrurile din perspectivă pur mecanică, nu e tocmai cea mai... romantică privelişte).

Ceea ce dă valoare sexului este iubirea. Dragostea adevărată care uneşte doi oameni însetaţi unul de celălalt, sete oarbă şi nebună care nu mai poate fi ostoită cu o strângere de mână, cu o sărutare pătimaşă, sete care vrea totul, tot ce poate oferi un trup.

Şi totuşi, în lumea asta efemeră nu putem trăi sus, astfel că după fiecare climax urmează declinul. Şi dacă n-ar exista iubirea, tot ce ar râmâne ar fi un imens sentiment de ruşine... Ca Adam şi Eva care îşi conştientizează goliciunea doar după ce au căzut în păcat. Însă iubirea (dacă ea există) şterge toată ruşinea şi transformă acuplarea într-o nuntă.

...Şi femeia asta se întoarce acasă şi se lasă strânsă în braţe de soţul ei (undeva dincolo de coperţile cărţii, pentru că soţul ei există doar ca să o limiteze şi să-i legitimeze astfel evadarea prin trupul zecilor de alţi trecători prin viaţa ei. Aşadar soţul ei este dincolo de lirism şi nu are ce căuta în carte). Kundera o iubeşte. Eu o dispreţuiesc.

...e timpul trecerii, când morţii vârstnici trebuie să cedeze locul morţilor tineri... Facem curăţenia de primăvară în sufletele noastre...