Poker

Mă urmăreşte de mult timp o imagine: sunt la masa de poker a vieţii mele şi am jucat foarte mult pe o mână. Poate mai mult decât această mână face. Poate nu. Banii mei sunt acolo, în pot, o dată jucaţi nu-i mai pot lua înapoi; cărţile mele sunt aici în mână, le simt textura aspră, le privesc, am crezut în şansa mea cu ele şi am jucat prea mult. Mă uit la pot, mă uit la cărţi, iarăşi şi iarăşi, şi simt că pot să pierd pe-această mână tot ce-am băgat până acum. Dar ca să văd ce au ceilalţi, ca să-mi joc şansa până la capăt, trebuie să fiu all in. E decizia vieţii mele: mă bag all in pentru o mână în care nu ştiu dacă mai merită să cred? Sau mă arunc şi păstrez ce mi-a mai rămas pentru încă o şansă, care poate nu va mai veni niciodată?

Dealerul aşteaptă to make my move. Toată lumea aşteaptă să mă decid.

Un prof de economie din State m-a învăţat acum mulţi ani ce este costul de oportunitate. Dacă vrei să joci bine, îmi spunea el, nu trebuie să judeci după cât ai pierdut deja, ci după cât ai putea să mai pierzi dacă nu te-ai arunca la timp.