Ciuleandra - Liviu Rebreanu

Iarăşi carte versus film – Ciuleandra. Deşi am mai spus că nu este o înfruntare dreaptă, deoarece cartea va câştiga mereu, având atuul de a prezenta mult mai multe planuri, de a face introspecţii în mintea personajelor, de a „fugi” de la un plan la altul şi, mai presus de toate, de a permite cititorului să-şi imagineze şi să-şi construiască singur decoruri, stări, chipuri şi sentimente, iată-mă acum recunoscând valoarea unui film, dar tocmai pentru că a surprins detalii semnificative din carte, a creat motive şi laitmotive şi mi-a oferit un alt final. Apreciez pentru prima dată un film care se desprinde de carte dar tocmai pentru că o face pentru a suplini ceea ce cartea nu mi-a dat (cred că viziunea mea se suprapune cu cea a regizorului/scenaristului, pentru că în general abaterile de la carte mi se par sacrilegii).

Ceea ce m-a impresionat mult la Liviu Rebreaunu de la început a fost faptul că a recunoscut că pentru el scrisul este un proces greu şi dureros. Cred că iubesc mai mult o carte născută din durere decât una care a curs lin din mâinile autorului ei. Şi Ciuleandra s-a născut greu. „Mi-e dragă pentru că durerile naşterii ei au fost grele”, spune Rebreanu. E o carte psihologică, greu de ecranizat (dacă mă întrebi pe mine).

Şi totuşi Sergiu Nicolaescu a făcut o treaba extraordinară. Chiar nu înţeleg de ce îl critică unii, cred că trăim în ţara în care tot ce e bun trebuie desfiinţat, trebuie făcut praf. Ştiu că cinematografia românească nu este una dintre cele mai bune ale lumii, dar fără Sergiu Nicolaescu ea n-ar fi existat deloc. Şi Ciuleandra – filmul este o capodoperă. Am spus că, de obicei, când văd filmul sunt uşor dezamăgită pentru că nu se ridică la înălţimea cărţii (nici n-ar avem cum să urmărească toate planurile cărţii) şi pentru că se abate de la linia cărţii (aşa cum am proiectat-o eu - asta e greşeala mea pentru că tocmai aceasta e frumuseţea cărţii, că dă libertatea cititorului să-şi imagineze totul cum vrea el; deci n-ar trebui să privesc cu reticenţă perspectivele altora asupra cărţii), dar de data aceasta a surprins nuanţe din carte şi le-a redat exemplar.

Ce mi-a plăcut? Mi-a plăcut modul cum a prezentat intercalarea dintre planul oniric (obsesiv) şi planul realităţii: în film Ciuleandra e jucată de ţăranii încătuşaţi, aduşi la execuţie sub ochii copilului Puiu, jucată în noroi ca ultim dans înaintea morţii, obsesiv, iarăşi şi iarăşi, până când locul lor înaintea plutonului de execuţie este luat de Puiu însuşi. Şi mi-a mai plăcut că jocul Ciuleandra este într-adevăr laitmotivul filmului, este redat atât de bine încât aproape că-i poţi învăţa paşii uitându-te la film. Ciuleandra - jocul nebun al existenţei, jocul dinaintea nunţii şi jocul dinaintea morţii. Dar cel mai mult la film mi-a plăcut că, în final, Puiu se sinucide. Aşa ar fi trebuit să fie şi în carte. Rebreanu a fost blând…

Ceea ce lipseşte în mod inexplicabil din film, deşi e prezent în carte (şi are şi doza de comercial necesară unui film) sunt amintirile lui Puiu din viaţa lui mondenă, înconjurat de femei uşoare, întreţinute, în timp ce Mădălina îl aştepta cuminte acasă. Cred că erau necesare pentru conturarea imaginii lui complete: un om care a avut totul, bani, influenţă, femei… mai puţin dragostea maternă. Mă întreb dacă lipsa mamei sale şi sângele neamestecat (obsesiile tatălui) au fost într-adevăr cauzele nebuniei sale. Sau poate este faptul că un om care a avut totul nu se poate mulţumi cu jumătăţi de măsură. Poate nu era nimic patologic, era doar frustrarea celui căruia nu i s-a refuzat niciodată nimic, de a fi lipsit tocmai de iubirea soţiei sale.

Ceea ce nu a înţeles el este că iubirea nu se cumpără bani şi nu se ia cu forţa, ea se câştigă. Şi el nu a fost în stare de asta. Părerea mea este că nici măcar nu a încercat. Pentru el Mădălina era doar o fată simplă, o ţărăncuţă care prin mila lui a devenit o doamnă de oraş şi care îi datora lui tot ceea ce ea are. Pentru el faptul de a o fi luat-o din sat era un act de milă, un act caritabil din partea unui boier faţă de o ţărancă, iar nu furtul unei vieţi. Ea era creaţia lui (de fapt a tatălui lui) şi trebuia să i se aştearnă la picioare, aşa cum făceau toate femeile uşoare din viaţa lui. Dar ea era altfel: poza pentru ei, se prefăcea a fi femeia pe care ei o doreau, dar îşi plângea soarta în adâncul sufletului ei (doctorul Ursu, cel care o cunoştea cel mai bine, a văzut asta în ochii ei). Smerită şi ascultătoare, a făcut numai ce au dorit ei de la ea, dar mintea nu i-au putut-o fura, inima nu i-au putut-o îmblânzi. Dacă ar fi ţipat la el, dacă l-ar fi ocărât pentru că i-a furat viaţa, dacă s-ar fi aruncat în braţele doctorului Ursu, iubirea vieţii sale, Puiu ar fi avut motive s-o urască, s-o bată, s-o repudieze. Dar aşa, nu avea nimic să-i reproşeze şi asta îl înnebunea. Trupul ei era la cheremul lui, dar sufletul ei nu a fost niciodată al lui! Iubirea ei i-a fost mereu refuzată şi asta l-a adus la disperare. Alintatul vieţii nu a ştiut să-şi trăiască înfrângerea (şi nici prin cap nu i-a trecut că ar fi putut să lupte pentru ea ca să o cucerească) şi cea mai la îndemână cale a fost să înlăture, pur şi simplu, din viaţa sa, cauza celei mai mari frustrări, să o ucidă!

De-asta spun că sinuciderea era finalul cel mai potrivit…