Calomnii mitologice - Octavian Paler

Am dezertat de pe blog, ştiu. Pledez vinovat, guilty as charged! Nu am un motiv care să-mi asigure achitarea măcar pe 18 indice 1, dar undeva, în sinea mea există motive, sute, mii de motive obscure, înţelese doar de mine şi care şi-ar pierde orice sens dacă le-aş da glas. Dar dacă nu am mai scris, nu înseamnă că nu am mai citit nimic. Am 5 cărţi care aşteaptă cuminţele să le fac recenzia, să de disec puţin, măcar puţin de tot.

Şi într-o ordine fără de ordine voi începe cu ultima, cea mai recentă pe care am luat-o din dulap pentru că îmi amintea de illo tempore, de timpul mitologic, cum spune Paler, de copilărie. În copilărie am iubit zeii din Olimp şi eroii Greciei, le-am citit legendele pe nerăsuflate, le-am devorat. Şi acum, la o altă vârstă, una mai săracă şi mai lipsită de perspective (atunci aveam ani să visez la imortalitate, acum am ani să ştiu că ea nu va veni pentru mine), am luat Calomniile mitologice ale lui Paler să mă însoţească pe drum. E plăcut să ai un profesor universitar lângă tine în tramvai, care te ţine de mână şi îţi vorbeşte ca unui prieten. Am aproape un sentiment bolnăvicios că dacă ar fi venit chiar el, Paler şi mi-ar fi vorbit direct şi mi-ar fi fost călăuză, nu l-aş fi înţeles şi nu aş fi primit cuvintele lui cum am înţeles şi primit acele rânduri scrise migălos în zile de singurătate şi bătrâneţe. În vin în minte versuri scrise demult (se pare că versurile lui Arghezi îmi urmăresc existenţa, pentru că astea nu sunt singurele versuri ale lui care îmi descriu viaţa, în ultima perioadă. Poate e răzbunarea lui artistică pentru că l-am desconsiderat mult timp şi l-am înţeles târziu):

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,

Decât un nume adunat pe-o carte.

În seara răzvrătită care vine

De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci,

Suite de bătrânii mei pe brânci,

Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,

Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Urmarea firească e că voi citi din nou (a câta oară?) şi poate în mod anacronic, Legendele Olimpului. Îmi amintesc că am luat un 10 la limba latină, în clasa a IX-a (ultimul an de latină) pentru că am început să înşir poveşti cu zei greci şi romani. Pentru mine era ceva absolut firesc, au fost parte din copilăria mea, le ştiam nazurile, gusturile, păcatele, îi ştiam pe dinafară. Dar probabil că profesoara a fost surprinsă. Mi-a dat zece fără să conjug măcar un verb, fără să scot măcar un cuvânt în limba latină (n-aş mai fi luat 10 dacă aş fi făcut-o :P). Şi acum am iarăşi chef de ei pentru că mi-a făcut plăcere să mi-i amintesc prin cuvintele lui Paler. Şi mi-au mai plăcut amintirile lui din copilărie şi din adolescenţă pentru erau spuse cu o sinceritate brută, imposibil să ascundă vreun neadevăr (iarăşi inexplicabila foame de autentic). Bine, e vorba de adevăruri subiective, pentru că nu erau numai întâmplări, erau percepţii (şi poate mai puţin contează ce s-a întâmplat în realitate, pentru că aici nu judecăm faptele, ci ceea ce am trăit noi, ce am înţeles noi din fiecare realitate pe care am experimentat-o).

În legătură cu celelalte pledoarii ale lui Paler, trebuie să spun că nu sunt de acord cu teoria lui despre Don Juan. Ca să vă pun în temă, Paler scrie pledoaria unei femei pentru Don Juan, în faţa juriului care îl judecă pe acesta. Mi-e şi frică să spun ce-mi trece prin cap, având în vedere faptul că am mai încercat-o şi altădată şi am fost contrazisă… Tot ce pot să fac este să (încerc să) mă abţin de a mai vorbi în numele tuturor femeilor (deşi cred că sunt mai îndreptăţită decât Paler să o fac, pentru simplul motiv că eu sunt femeie şi el nu). Totuşi, se pare că, în definitiv, noi femeile nu suntem deloc la fel şi poate că sentimentele mele puse pe seama tuturor îmi jignesc suratele şi îi contrariază pe bărbaţi.

Latura feminină a lui Paler este de părere că Don Juan este mai puţin vinovat decât ceilalţi bărbaţi, pentru că el nu promite decât ceea ce poate da şi anume o noapte. Ceilalţi bărbaţi promit luna de pe cer şi la sfârşit oferă doar o viaţa anostă de spălat chiloţi lângă un om căruia nu-i mai pasă (ideea era aceeaşi, dar am exprimat-o cu cuvintele mele). Je ne suis pas d’accord! În primul rând pentru că femeile au nevoie să fie minţite frumos (bine, le-ar conveni mai mult un adevăr frumos, dar dacă nu se poate, se mulţumesc şi cu o minciună credibilă), în spatele căreia să-şi spele onoarea. Iar vorbesc în numele tuturor femeilor, deşi m-am obligat (să încerc) să nu o fac, dar dacă vrei să te culci cu o femeie, trebuie să-i promiţi iubirea ta pentru ca ea să se poată minţi că nu e o femeie uşoară şi că o face în numele iubirii. Dragii mei don juani care mi-aţi adus argumente contrare de fiecare dată când am încercat să susţin această idee, admit, în faţa probatoriului dvs. impresionant faptul că este posibil să existe femei cărora să le promiţi o noapte şi ele să accepte (sau să ţi-o ceară chiar ele), dar cred că procentul lor este unul foarte redus (aţi avut voi noroc că le-aţi întâlnit tocmai pe acelea). Majoritatea femeilor trebuie mai întâi cucerite, minţite frumos dacă nu e loc de adevăr în cauză, pentru a fi ele împăcate cu ele însele că au fost păcălite, înşelate de un nemernic, dar că onoarea lor de femei integre nu a fost ştirbită. Concluzionând, dacă Don Juan nu ar vinde vise, ci ar promite răspicat doar o noapte de pasiune şi apoi adio, palmaresul său impresionant s-ar reduce drastic (mă feresc să dau procente ca să nu-mi sară don juan-ii contemporani în cap).