Mi-am dorit să citesc cartea pentru că mi-a plăcut titlul, pentru că, da, în fiecare zi Dumnezeu se roagă la noi. Apoi am văzut coperta şi nu mi-a mai plăcut. Apoi am văzut-o pe ea şi mi-a plăcut iarăşi. Apoi am citit cartea şi nu mi-a mai plăcut. Apoi am citit scrisoarea trimisă din iad şi am înţeles totul. Cartea începe bine, ideea e bună, dar la un moment firul epic începe să scârţâie. Încep să se emită nişte idei total contrare credinţelor mele, fapt care mi-a trezit o repulsie exagerată ce m-a împiedicat să mai văd dincolo de rânduri, să citesc dincolo de cuvinte. O să pun mai jos un pasaj pe care l-am scris înainte de a termina cartea, tocmai ca să vedeţi ce aversiune cumplită mi-a trezit:
„Cartea începe bine, dar continuă catastrofal şi e plină de inadvertenţe. Începând de la cele evidente (de exemplu judecătorul S a fost orfan şi apoi aflăm că părinţii lui, profesori, l-au învăţat să fie ateu), continuând cu cele din lungile monologuri filosofice (aici nu-mi vine nici un exemplu, dar dacă mă ambiţionez, mai citesc o dată cartea cu creionul roşu în mână ca să subliniez toate răzgândirile Sarei) şi încheind cu imaginea de suflet apostat pe care încearcă să i-o facă Sarei şi nu reuşeşte pentru că nu are curajul să meargă până la capăt. La început vrea s-o „piardă” pe Sara s-o scoată din tipare, dar nu are curajul să-i dea drumul de tot, o tot reabilitează forţat. De exemplu Sara pleacă de acasă la 14 ani doar cu hainele de pe ea, rupe orice legătură cu familia (dar în Bucureşti stă în casa unei mătuşi), dansează la bară într-un club (dar e eminent studinte în drept). În club „câştiga de zece ori mai bine decât orice amărât de stagiar, dar asta nu o făcea fericită” – dar ce o făcea fericită, may I ask? Să danseze aproape dezbrăcată pe un cub sau în jurul unei bare metalice? Pentru că dacă banii nu contau, sunt convinsă că, în pofida imensului ghinion care o împiedica să-şi exercite meseria pentru care se pregătise (e invocată „lipsa unei hârtii” - şi întrucât am trecut şi eu prin procesul de admitere în profesie după facultatea de drept, stau şi mă întreb cam ce hârtie îi lipsea?!), ar fi găsit o meserie mai prost plătită dar care s-o împlinească sufleteşte. Don’t get me wrong, n-am nimic cu dansatoarele la bară, dar am muuulte cu eminentele absolvente de Drept pe care le împiedică o hârtie să-şi exercite meseria şi care, bietele, negăsind niciunde să se angajeze, ajung să danseze prin cluburi. Iar discuţia cu patronul clubului de noapte e genială! Nu mă pot abţine să nu citez aici puţin din înţelepciunea acestuia: „Povestea ta e o poveste. Atât. Ca şi viaţa. Trăim cât de multe poveşti putem. Cei mai mulţi dintre oameni nu au curajul să trăiască poveştile, însă au nevoie să le asculte şi să respire viaţa lor”. Câtă înţelepciune într-un singur patron de club de noapte!
Impresia mea este că această carte a fost scrisă pe o perioadă atât de lungă de timp că până şi autoarea a uitat despre ce scrisese până atunci. Şi mai cred că, după ce la început era plină de inspiraţie, pe parcurs a părăsit-o muza, astfel că a fost nevoită să umple paginile cu poeziile în proză (dacă-mi permiteţi abuzul de limbaj) pe care le scrisese anterior şi pe care le-a inserat pe ici-colo prin carte. Dar le-a inserat fix unde nu trebuia! Dacă punea lungile monologuri despre iubire ale Sarei în perioada în care ne descria povestea de dragoste cu Ilia nu m-ar fi deranjat (chiar tare), deşi dacă vreau să citesc poezie, iau o carte poezii, nu un roman. Dar aceste mini-eseuri au fost inserate când ea era în mănăstire şi nu exista niciun EL, ba dimpotrivă, exista sentimentul că ea nu se va mai îndrăgosti niciodată şi chiar acela că nu a iubit niciodată cu adevărat pe nimeni. Contradicţia e la ea acasă.”
A fost o greşeală din partea mea. Când am primit cartea, primul gând pe care l-am avut a fost să scot scrisoarea din plic şi să citesc. Dar ea (autoarea) m-a rugat să nu o fac, aşa că am ascultat-o. Poate că totuşi ar fi trebuit să o scot. Aş fi înţeles totul de la început, aş fi citit cu alţi ochi, n-aş mai fi dispreţuit-o pe Sara, aş fi compătimit-o.
O să mă revanşez şi o să mă duc la piesă de teatru regizată de ea. Sunt sigură că are o grămadă de lucruri de spus, mi-am dat seama de când am văzut-o.
„Cartea începe bine, dar continuă catastrofal şi e plină de inadvertenţe. Începând de la cele evidente (de exemplu judecătorul S a fost orfan şi apoi aflăm că părinţii lui, profesori, l-au învăţat să fie ateu), continuând cu cele din lungile monologuri filosofice (aici nu-mi vine nici un exemplu, dar dacă mă ambiţionez, mai citesc o dată cartea cu creionul roşu în mână ca să subliniez toate răzgândirile Sarei) şi încheind cu imaginea de suflet apostat pe care încearcă să i-o facă Sarei şi nu reuşeşte pentru că nu are curajul să meargă până la capăt. La început vrea s-o „piardă” pe Sara s-o scoată din tipare, dar nu are curajul să-i dea drumul de tot, o tot reabilitează forţat. De exemplu Sara pleacă de acasă la 14 ani doar cu hainele de pe ea, rupe orice legătură cu familia (dar în Bucureşti stă în casa unei mătuşi), dansează la bară într-un club (dar e eminent studinte în drept). În club „câştiga de zece ori mai bine decât orice amărât de stagiar, dar asta nu o făcea fericită” – dar ce o făcea fericită, may I ask? Să danseze aproape dezbrăcată pe un cub sau în jurul unei bare metalice? Pentru că dacă banii nu contau, sunt convinsă că, în pofida imensului ghinion care o împiedica să-şi exercite meseria pentru care se pregătise (e invocată „lipsa unei hârtii” - şi întrucât am trecut şi eu prin procesul de admitere în profesie după facultatea de drept, stau şi mă întreb cam ce hârtie îi lipsea?!), ar fi găsit o meserie mai prost plătită dar care s-o împlinească sufleteşte. Don’t get me wrong, n-am nimic cu dansatoarele la bară, dar am muuulte cu eminentele absolvente de Drept pe care le împiedică o hârtie să-şi exercite meseria şi care, bietele, negăsind niciunde să se angajeze, ajung să danseze prin cluburi. Iar discuţia cu patronul clubului de noapte e genială! Nu mă pot abţine să nu citez aici puţin din înţelepciunea acestuia: „Povestea ta e o poveste. Atât. Ca şi viaţa. Trăim cât de multe poveşti putem. Cei mai mulţi dintre oameni nu au curajul să trăiască poveştile, însă au nevoie să le asculte şi să respire viaţa lor”. Câtă înţelepciune într-un singur patron de club de noapte!
Impresia mea este că această carte a fost scrisă pe o perioadă atât de lungă de timp că până şi autoarea a uitat despre ce scrisese până atunci. Şi mai cred că, după ce la început era plină de inspiraţie, pe parcurs a părăsit-o muza, astfel că a fost nevoită să umple paginile cu poeziile în proză (dacă-mi permiteţi abuzul de limbaj) pe care le scrisese anterior şi pe care le-a inserat pe ici-colo prin carte. Dar le-a inserat fix unde nu trebuia! Dacă punea lungile monologuri despre iubire ale Sarei în perioada în care ne descria povestea de dragoste cu Ilia nu m-ar fi deranjat (chiar tare), deşi dacă vreau să citesc poezie, iau o carte poezii, nu un roman. Dar aceste mini-eseuri au fost inserate când ea era în mănăstire şi nu exista niciun EL, ba dimpotrivă, exista sentimentul că ea nu se va mai îndrăgosti niciodată şi chiar acela că nu a iubit niciodată cu adevărat pe nimeni. Contradicţia e la ea acasă.”
A fost o greşeală din partea mea. Când am primit cartea, primul gând pe care l-am avut a fost să scot scrisoarea din plic şi să citesc. Dar ea (autoarea) m-a rugat să nu o fac, aşa că am ascultat-o. Poate că totuşi ar fi trebuit să o scot. Aş fi înţeles totul de la început, aş fi citit cu alţi ochi, n-aş mai fi dispreţuit-o pe Sara, aş fi compătimit-o.
O să mă revanşez şi o să mă duc la piesă de teatru regizată de ea. Sunt sigură că are o grămadă de lucruri de spus, mi-am dat seama de când am văzut-o.
1 comments:
Personajul principal este o absolventa de drept, dansatoare la bara?! Serios? Pe campuri mioritice?!
Post a Comment