Ştiu că mulţi mă vor dezaproba pentru ceea ce scriu acum şi mai ştiu că şi eu mă voi judeca mai târziu. Nu era femeie sau bărbat, era un androgin cu faţa arsă, cu o pătură murdară pe umeri şi cu privirea pierdută. Nu se uita la mine, se uita prin mine, departe şi în mâna stângă ţinea strâns o sticlă de băutură. Nu cerşea, nu spunea nimic, era pur şi simplu departe. L-am privit cu dezgust ca pe o fiinţă pierdută şi imposibil de reabilitat. Celebrul gând mi-a trecut prin minte, nu-i dau bani pentru că oricum o să-i arunce pe băutură. Şi pe ce aş fi vrut să-i arunce? Dacă există ceva pe lumea asta care să-l ajute să suporte mizeria în care se bălăcea atunci lucrul acela merită să cheltuiască pe el toţi banii pe care-i primeşte. Ieşire nu există, există doar uitare, o anestezie intravenoasă administrată zilnic, oră de oră, care face cald atunci când afară sunt minus 10 grade, care face moale când între tine şi asfalt e doar un carton murdar, care face adăpost când ploaia cade în ropote. Mizerii mai mari şi mizerii mai mici. Mizerii în care toţi ne bălăcim, fiecare cu antidotul lui, cu globul lui de sticlă. Deşertarea deşertărilor şi toate sunt deşarte…
Ştiam că o să-şi ia băutură şi i-am dat bani pentru asta. I-am dat bani să fugă, să uite, să poată îndura. Altă ieşire nu există.