Scriitorii ruşi scriu despre Dumnezeu în fiecare frază, chiar fără a-I rosti numele. Cred că e influenţa creştinismului răsăritean înfipt în tradiţii nepervertite. E o plăcere să-i citeşti, să-i auzi vorbindu-ţi ca nişte înţelepţi bătrâni.
Cine crede în predestinare să ridice o mână sus. Să ridice o mână cine crede că te naşti stăpân sau slugă, că ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Regula ar fi că nu trebuie să credem în asta, ceea ce e oarecum bine pentru moralul nostru, în sensul că nu suntem condamnaţi la o soartă pe care nu o putem schimba. Creştinismul nu ne transformă în damnaţi, ne dă şansa să ne croim singuri destinul, după cum ne duce capul sau sufletul. Întrebarea care se pune este cum se împacă această libertate promisă cu faptul că Dumnezeu ştie dinainte ce şi cum vom face, ca şi cum viaţa noastră e un film pe care l-a văzut deja (ce vorbesc eu aici?! El l-a creat!). Nu e şi asta tot un fel de predestinare? Cum sună: „Ai libertatea să alegi, e alegerea ta şi numai a ta, dar eu ştiu dinainte ce vei alege şi unde vei ajunge”. Iisus îi spune lui Petru că se va lepăda de El de trei ori şi totuşi e alegerea lui Petru să o facă (deşi a fost prevenit!), doar că Dumnezeu ştie dinainte ce va alege.
Pare puţin cinic, nu-i aşa, să ţi se ofere posibilitatea de a alege de către cineva care ştie deja pentru ce vei opta, să ţi se dea posibilitatea să te căieşti de către cineva care ştie deja că nu o vei face? Şi totuşi nu este! Altfel n-am înţelege nimic, n-am crede niciodată că Dumnezeu ştie dinainte fără să influenţeze nimic, că s-a întâmplat întocmai după cum am fi decis noi. Dacă nu ne-ar da posibilitatea iarăşi şi iarăşi să alegem, mergând dinainte pe varianta pentru care oricum am fi optat, noi n-am înţelege nimic şi ne-am văicări că suntem condamnaţi la predestinare, că nu putem face nimic să ne schimbăm soarta deplorabilă, că e numai vina Lui că am ajuns să ne scăldăm în mizerie. Ce convenabil să fie tot timpul cineva la îndemână pe care să dai vina! Şansa să te salvezi ţi se oferă la tot pasul. Unii o valorifică, alţii nu. E alegerea fiecăruia.
Stăpânul şi sluga înfruntă iarna rusească pentru o afacere foarte bună. De două ori li se oferă şansa să rămână în casa unor prieteni peste noapte şi să se salveze. De două ori o refuză (stăpânul. Vorbeşte banul. Dar este oare drept ca altul să aleagă pentru tine? Ceea ce cred, este că fiecare alegere pe care o face altul pentru tine se datorează faptului că la un moment dat tu ai ales ca acel altul să aleagă pentru tine). Scuza frustraţilor: aş fi făcut şi eu lucrul acela dacă mi s-ar fi oferit şansa. Aş fi fost şi eu Napoleon dacă m-aş fi născut în secolul XVIII. Oamenii nu au nevoie de premise extraordinare care să fie extraordinari. Stăpânul îşi dă viaţa pentru sluga sa într-o iarnă siberiană, la câţiva kilometri de sat. Stăpânul îşi pierde viaţa, dar îşi salvează sufletul fără ca universul să construiască în jurul lui împrejurări excepţionale.
Cine crede în predestinare să ridice o mână sus. Să ridice o mână cine crede că te naşti stăpân sau slugă, că ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Regula ar fi că nu trebuie să credem în asta, ceea ce e oarecum bine pentru moralul nostru, în sensul că nu suntem condamnaţi la o soartă pe care nu o putem schimba. Creştinismul nu ne transformă în damnaţi, ne dă şansa să ne croim singuri destinul, după cum ne duce capul sau sufletul. Întrebarea care se pune este cum se împacă această libertate promisă cu faptul că Dumnezeu ştie dinainte ce şi cum vom face, ca şi cum viaţa noastră e un film pe care l-a văzut deja (ce vorbesc eu aici?! El l-a creat!). Nu e şi asta tot un fel de predestinare? Cum sună: „Ai libertatea să alegi, e alegerea ta şi numai a ta, dar eu ştiu dinainte ce vei alege şi unde vei ajunge”. Iisus îi spune lui Petru că se va lepăda de El de trei ori şi totuşi e alegerea lui Petru să o facă (deşi a fost prevenit!), doar că Dumnezeu ştie dinainte ce va alege.
Pare puţin cinic, nu-i aşa, să ţi se ofere posibilitatea de a alege de către cineva care ştie deja pentru ce vei opta, să ţi se dea posibilitatea să te căieşti de către cineva care ştie deja că nu o vei face? Şi totuşi nu este! Altfel n-am înţelege nimic, n-am crede niciodată că Dumnezeu ştie dinainte fără să influenţeze nimic, că s-a întâmplat întocmai după cum am fi decis noi. Dacă nu ne-ar da posibilitatea iarăşi şi iarăşi să alegem, mergând dinainte pe varianta pentru care oricum am fi optat, noi n-am înţelege nimic şi ne-am văicări că suntem condamnaţi la predestinare, că nu putem face nimic să ne schimbăm soarta deplorabilă, că e numai vina Lui că am ajuns să ne scăldăm în mizerie. Ce convenabil să fie tot timpul cineva la îndemână pe care să dai vina! Şansa să te salvezi ţi se oferă la tot pasul. Unii o valorifică, alţii nu. E alegerea fiecăruia.
Stăpânul şi sluga înfruntă iarna rusească pentru o afacere foarte bună. De două ori li se oferă şansa să rămână în casa unor prieteni peste noapte şi să se salveze. De două ori o refuză (stăpânul. Vorbeşte banul. Dar este oare drept ca altul să aleagă pentru tine? Ceea ce cred, este că fiecare alegere pe care o face altul pentru tine se datorează faptului că la un moment dat tu ai ales ca acel altul să aleagă pentru tine). Scuza frustraţilor: aş fi făcut şi eu lucrul acela dacă mi s-ar fi oferit şansa. Aş fi fost şi eu Napoleon dacă m-aş fi născut în secolul XVIII. Oamenii nu au nevoie de premise extraordinare care să fie extraordinari. Stăpânul îşi dă viaţa pentru sluga sa într-o iarnă siberiană, la câţiva kilometri de sat. Stăpânul îşi pierde viaţa, dar îşi salvează sufletul fără ca universul să construiască în jurul lui împrejurări excepţionale.
2 comments:
Tocmai aici este partea frumoasă (poate singura!) a existenţei noastre pe-o suprafaţă efemeră de lut: faptul că în fărâma asta de timp numită viaţă avem dreptul să fim proprii noştri dumnezei.
Oare? Crestinismul este chiar religia sclavilor, Aminteste-ti doar de Qve vadis. Esenta doctrinei crestine este supunerea oarba si ea va fi rasplatita cu nimic altceva decit .. viata vesnica! E adevarat, intr-o lume ... inexistenta! O amagire fara de margini. O himera. "Crede si nu cerceta" este dictonul de aur, chintesenta unei doctrine ce se doreste... morala! Mila crestina este supremul ideal. Dar cit de umilitor suna acest cuvint! Intreaba-l pe un om care a ajuns in cea mai grozava din situatiile vietii daca are nevoie de asa ceva si-ti garantez ca privirea lui va exprima mai multa compasiune pentru tine decit compatimirea pe care poti tu sa i-o arati. Asta doar daca nenorocirile vietii nu au ajuns pina acolo incit sa-i schilodeasca trupul sau spiritul. Pentru ca atunci nu vei avea in fata decit o ramasita umana, asemeni personajului din postul precedent. Se spune ca Democrit plimbindu-se intr-o zi impreuna cu un prieten prin cetate au intilnit un orb. Prietenul, la vederea acestuia i-a daruit o drahma si l-ar fi intrebat pe Democrit: "De ce oare oamenii daruiesc intotdeauna citiva oboli unui orb, nebun sauschilod, unui filozofinsa niciodata?" "Pentru ca fiecare om se gindeste ca intr-o buna zi poate deveni la rindul sau asemeni acestor nefericiti si isi poate pierde lumina ochilor sau pe cea a mintii, filozof insa, nu va deveni niciodata", ar fi raspuns Democrit. La vremea cind am citit pentru prima data asta, nu stiam inca faptul ca Democrit isi luase singur lumina ochilor, ce-l impiedicau sa vada ceea ce-i permitea lumina mintii. Privind aceasta situatie in noua perspectiva, semnificatia ei este cu atit mai plina de inteles. Pina la urma egoismul este cel care-i indeamna pe oameni sa-i ajute pe semenii lor. De altruism insa foarte putini dintre ei pot sa dea dovada. Asemeni personajului pentru care statutul sau este doar o rasfringere a unor reguli sociale, (pe care tocmai crestinismul le apara - vezi prabusirea bisericii in revolutia Franceza, ca o consecinta a aliantei dintre Biserica si Stat)pe care el nu si le asuma.
Post a Comment