1984 - George Orwell

Tocmai am citit o carte despre dictatură, despre manipularea maselor, despre supunere prin teroare, despre o lume în care războiul este pace, libertatea este robie şi ignoranţa este forţă şi tot ceea ce-mi vine mie să scriu este despre dragoste şi despre „efectul invers”. Dar nu mă pot abţine, trebuie să scriu asta şi pe urmă gata, promit să vorbesc despre lucruri mai serioase. Winston, personajul principal, se simte sufocat de regulile absurde ale dictaturii în care nu s-a născut, dar în care trăieşte parcă dintotdeauna (amintirile lui despre cum era înainte sunt puţine şi vagi, întrucât era foarte mic atunci, iar amintirile celorlalţi par a se fi şters cu buretele, par să fi dispărut ca prin minune, aşa cum au dispărut toate documentele, toate cărţile de istorie care ar fi putut contrazice ideea că înainte de a fi Partidul, oamenii duceau o viaţă îngrozitoare). Frustrările de a nu putea schimba nimic, îl fac să se gândească la sinucidere. Şi pe acest fundal dezolant, bruneta de la departamentul de literatură îi strecoară în mână un bileţel pe care scrie doar atât: „Te iubesc!”, iar acest gest îi întoarce viaţa cu susul în jos: nu mai vrea să se sinucidă, ba chiar se teme să se mai aventureze în mahalaua proletarilor pentru a nu-şi pune viaţa în pericol, începe să nutrească sentimente pentru fată (pe care cu nici o săptămână în urmă plănuia să o ucidă, pentru că bănuia că e trimisă de Partid să-l urmărească) şi o visează noaptea goală. Şi astea doar ca efect al unui singur bileţel. Nimic altceva, nicio vorbă, nicio atingere, doar un bileţel.
Pe lângă efectele de panaceu ale iubirii (deodată ai pentru ce să trăieşti, deodată merită să înduri suplicii la gândul împlinirii iubirii tale) aş mai vrea să subliniez „efectul invers” şi anume îi spui persoanei (care nici nu-ţi remarcase prezenţa până în acel moment) că o iubeşti (ceea ce, aparent, te pune într-o situaţie de inferioritate) şi apoi îi dai puţin timp să se îndrăgostească de tine. Singură, fără alte intervenţii din partea ta. Paradoxal, nu?
În altă ordine de idei, continui să cred că filmul nu se poate ridica la înălţimea cărţii. Exceptând subiectivismul (sunt oameni care, în general, preferă să vadă filmul şi alţii, eu, care preferă cartea), acest lucru îl găsesc oarecum firesc, având în vedere faptul că în carte putem avem o sumedenie de planuri pe care se desfăşoară acţiunea (fire epice, parcă aşa ne învăţau la literatură într-a şasea), că autorul poate explica într-o propoziţie cine sunt X şi Y, că poate face o retrospecţie într-o frază şi poate să ne spună de fiecare dată ce gândeşte personajul, ceea ce e mai greu în film, unde doar faţa actorului nu poate sugera tot ceea ce se poate spune prin cuvinte şi, în plus, scenaristul trebuie să-şi aleagă un plan (fir epic) din carte pe care să-l ecranizeze, pentru că nu le poate ilustra pe toate în 2 ore de film. Apropo, poate cineva să-mi recomande un caz în care filmul bate cartea? Sunt chiar foarte curioasă!
Ce nu mi-a plăcut la film (să nu mă înţelegeţi greşit, filmul este genial, mai ales modul cum îmbină visul cu realitatea):
-    cred că cei care nu au citit cartea nu au înţeles rolul cafenelei „La Castani” – un loc rău famat, locul de întâlnire al celor care fuseseră în camera 101 – „Under the spreading chestnut tree / I sold you and you sold me” şi cu atât mai puţin scena cu Rutherford care plânge;
-    în prima parte a filmului nu reiese foarte clar obsesia pentru O`Brien (sunt convinsă ca cine nu a citit cartea nici nu a remarcat schimbul de priviri dintre Winston şi O`Brien de la începutul filmului; iar dacă l-a remarcat, nu şi-a dat seama când a apărut O`Brien că el a fost cel care l-a privit la cele 2 minute de ură). Dar asta s-a compensat, pentru că în film e ilustrat în mod remarcabil cât de mult l-a iubit Winston pe O`Brien (mai mult decât pe Julia, în opnia mea) – scena visului, în care O`Brien îi vorbeşte şi Winston îi spune „Te iubesc!”, urmat de prim-plan pe Julia.
-    atunci când s-a întâlnit cu Julia, după eliberarea lor, nu şi-au spus esenţialul: faptul că s-au trădat unul pe celălalt, deşi îşi promiseseră că nu o vor face. Erau conştienţi că sub tortură vor mărturisi totul, dar şi-au promis că iubirea nu le-o vor putea atinge, le vor distruge trupul, dar în suflet nu le vor putea intra.
Şi totuşi le-au intrat. Asta nu mi-a plăcut în carte. Când a fost dus acolo unde nu e întuneric (un fel de închisoare în subsolul Ministerului Iubirii), a uitat de Julia. Chiar el recunoştea că nu-i mai pasă de ea, că se întreabă ce i s-o fi întâmplat doar pentru că are conştiinţa faptului că ar trebui să îl preocupe soarta ei. În schimb mai târziu, la interogatoriu, deşi era supus la chinuri, refuza să spună că O`Brien îi arată cinci degete în loc de patru, doar dintr-un principiu cretin, dintr-o convingere stupidă!

Julia nu avea convingeri de-astea stupide. Ea ştia că Big Brother nu există, că războiul nu există, că totul e un scenariu grotesc şi cu toate astea se comporta ca un membru de partid conştiincios: purta centura roşie a Ligii antisex, mergea la toate întrunirile, activităţile, comitetele şi comiţiile, se dezlănţuia la cele 2 minute de ură, mergea la execuţiile publice, toate astea ca să rămână în viaţă, dar nu uita să trăiască aşa cum dorea, să iubească şi să fie iubită, astea erau convingerile ei. Şi totuşi şi ea a trădat! Asta nu înţeleg: cred că sub tortură te pot face să spui orice, dar nu te pot face să şi crezi asta. Poliţia Gândirii a putut!
P.S. Fiecare ştie ce în camera 101 – e cel mai îngrozitor lucru din lume!