Bun venit printre maimute - Kurt Vonnegut

Să scriu o recenzie despre această carte? Aş putea să scriu 25 (câte una pentru fiecare povestioară) şi încă una pentru prefaţă. La început am crezut că e vorba doar despre poveşti SF despre viata oamenilor din viitor, povesti care ironizează monumental prezentul (de exemplu principiul egalităţii absolute între oameni prinde în sfârşit viaţă cu ajutorul handicapatoarelor care anihilează orice calitate a vreunuia care tinde să se ridice peste nivelul celorlalţi; şi mai e şi lumea suprapopulată din viitor datorită antigerasonului, o preaminunată descoperire care împiedică îmbătrânirea. Rezultatul: 4 generaţii locuiesc în acelaşi apartament cu 2 camere şi îl linguşesc pe bunic (proprietarul apartamentului, pe care, din nefericire, descoperirea antigerasonului l-a prins la o vârstă înaintată), aşteptând cu înfrigurare momentul în care acesta se va sătura de durerile inerente vârstei şi va decide să nu-şi mai ia loţiunea magică. Desigur, momentul se amână mereu, căci chiar şi cu durerile de spate, viaţa e tot dulce şi nimeni nu se îndură să plece, până când, în sfârşit când credeau că l-au convins, soluţia vine de unde nu se aştepta nimeni: se descoperă superantigerasonul, care nu doar că împiedică îmbătrânirea, dar chiar întinereşte).
Evident, este şi o poveste de dragoste. Singura. Care, ştiţi de ce mi-a plăcut? Nu pentru că sunt femeie, nu pentru că sunt visătoare sau orice alte acuze mi s-ar mai putea aduce, ci pentru că e din lumea noastră, e reală, şi nu doar în sensul că e chiar povestea lui Vonnegut şi a viitoarei sale soţii, ci în sensul că nu e nimic forţat şi nimic imaginar în ea, deşi e un lung dialog (întotdeauna mi s-a părut că dialogurile sunt cel mai greu de scris, sunt cel mai puţin veridice, la limita forţatului). Dar dacă eu nu ştiu să le scriu, nu înseamnă că nici alţii. Vonnegut o face impecabil. Până şi celor cărora nu le place să citească le va reţine atenţia cartea asta (ştiu eu de la un astfel de specimen că dacă-i musai să citească, preferă dialogurile şi cartea asta are din plin, şi dintre cele mai bune).
N-aş putea spune care poveste mi-a plăcut cel mai mult… Cred că „Toţi caii regelui”. Trecând peste partea cu americanii buni şi ruşii răi, ideea de bază este că X trebuie să joace şah cu oamenii pe care îi iubeşte pe post de piese. Regula e simplă: piesele luate mor. Pe loc. Cât de bun jucător să fii? Nici Kasparov nu cred că ar putea câştiga în condiţiile astea, în care e atât de greu să te detaşezi şi să joci şah, când nevoia imediată e nu să câştigi, ci să nu pierzi nicio piesă. Evident, ar fi fost mult mai simplu pentru jucător să joace cu piese reale, iar la sfârşit cei „luaţi” să fie executaţi, i-ar fi fost mai uşor să se concentreze la joc (dar varianta asta e doar în imaginaţia mea; X, care e colonel, joacă chiar cu familia şi camarazii lui şi o face bine). Piesa de rezistenţă e atunci când întrevede o modalitate de a câştiga, sacrificându-şi un cal. Aţi ghicit, unul dintre cei doi copii ai săi. Întrebări ar fi o mie: care din ei (erau gemeni, dacă avea vreo importanţă)? Oare merită pentru a-i salva pe toţi ceilalţi? Cum voi mai trăi după aceea? Dar nu e timp pentru întrebări, căci se joacă şah, deci cronometrul merge. Şi ironia nu se opreşte aici: după ce-şi sacrifică fiul pe tabla de şah (şi se preface că a făcut o mutare nesăbuită, pentru a-şi induce în eroare adversarul şi soţia aflată în culmea disperării (dacă ar fi ştiut, nu ar fi înţeles niciodată)), dar înainte ca acesta să fie executat, i se dă dreptul să-şi retragă mutarea. O va face din nou? Îl va sacrifica din nou? Eh, trebuie să citiţi cartea, desigur!Aş putea să scriu până mâine dimineaţă (acum mi se derulează prin faţa ochilor secretul câinelui flocos al lui Edison, urmările nefericite ale fericirii absolute, calculatorul care vrea să fie literat, toate astea deşi a trecut mai bine de-o lună de când am citit cartea). Vonnegut are un umor fantastic (iar am râs în tramvai). Dar recunosc, am şi plâns, însă doar o dată…de două ori.