Amintiri din irealitatea imediata - Max Blecher

Au trecut câteva luni bune de când am citit această carte. Şi totuşi nu am scris nimic. Poate n-am avut timp sau poate mi-a fost teamă că nu voi scrie cum trebuie, poate am avut nevoie de mai mult timp de gândire pentru că evadările lui Max Blecher le-am avut şi eu. Nu atât de intense ori de lungi, dar le-am avut. Au fost fracţiuni de secundă în care m-am decorporalizat, în care am ieşit din mine şi am văzut totul din afară, în care am înţeles şi am simţit lucrurile cum n-aş fi putut să o fac niciodată prinsă într-un maldăr de carne şi oase. Şi tot ce a rămas în mine a fost doar imensul sentiment de frică. Mi-e frică şi acum în momentele de luciditate, o frică nepătrunsă şi neînţeleasă.

Realitatea noastră e doar un castel de nisip. Atingem lucrurile, ne par reale dar asta doar pentru că am învăţat să ne minţim că trăim în realitate, pentru că suntem într-un joc ale cărui reguli le-am transformat în axiome. Pentru că refuzăm să credem altceva. Dacă am avea credinţă cât un bob de muştar, am spune muntelui acestuia să se coboare în mare şi s-ar coborî. Pentru că muntele nu e nimic altceva decât o altă regulă a jocului.

Max Blecher a fost imobilizat la pat de la vârsta de 19 ani.

Da, aşa este, numai inadaptaţii care dintr-un motiv sau altul nu reuşesc să se integreze în această lume, să trăiască după regulile ei şi să le şi facă plăcere acest lucru, numai ei îi neagă existenţa şi importanţa sa reală. Numai ei imaginează lumi paralele, lumi superioare, lumi de dincolo şi tot felul de lumi pe care nimeni nu le-a văzut şi de unde nimeni nu s-a întors să povestească. Max Blecher evada din patul său cu sufletul pentru că trupul era ţintuit acolo. Dacă ar fi putut să se ridice, să termine facultatea de medicină, să se căsătorească, să alerge cu picioarele goale prin nisip nu ar mai fi căutat o altă lume. Da, inadaptaţii ăştia caută să nege lumea tocmai pentru că nu o înţeleg, pentru că nu au ştiut să-i facă faţă. Au fost prea slabi şi nu s-au descurcat, iar singura armă care le-a rămas e negarea.

Şi totuşi poate e nevoie de lovituri extreme ca să poţi rupe cordonul ombilical care ne leagă de lumea asta. Poate că atunci când simţurile îţi sunt îmbătate de atingeri dorite, de mâncăruri fine, de băuturi şi de zâmbete, ispita e atât de mare, încât teama că ar putea exista şi reversul medaliei, că ar trebui să plătim cândva pentru tot ce am făcut, este dosită, eradicată, eliminată pentru ca să nu ne tulbure desfătarea. Şi atunci poate e nevoie de o lovitură puternică, de o revelaţie extremă ca să ne trezim.

Max Blecher a trăit 10 ani imobilizat la pat. Punct.