Zece negri mititei - Agatha Christie

Am zis că nu mai citesc Agatha Christie. Dar nu m-am putut abţine. Şi cred că nu mă voi putea abţine nici în continuare. Pentru necunoscători, decizia (foarte radicală şi care nu mă caracterizează deloc) am luat-o nemulţumită de faptul că romanele ei poliţiste nu sunt un puzzle pe care cititorul trebuie să-l dezlege, nu i se oferă indicii ascunse în colţuri de pagină, ci pur şi simplu situaţia este răsturnată în mod spectaculos la final, când criminal e unul la care nu se aştepta nimeni pentru că toată cartea a tăcut mâlc, a stat în băncuţa lui apărând puţin spre deloc şi deodată, spre stupefacţia publicului spectator, e ditamai criminalul. Nu asta caut eu, nu caut telenovelistică poliţistă (el vestido de negro, era su padre!!); aş fi preferat să dezleg un mister, să caut indicii.

N-am găsit indicii nici în „Zece negri mititei”, dar am stat cu sufletul la gura pâna la ultima pagină, unde scria scurt şi răspicat (ca semnătură de la sfârşitul unei scrisori de autodenunţ postmortem, cu caracter laudativ) numele criminalului. N-am să vi-l spun, că poate vreţi să citiţi cartea şi nu vreau să-i stric tot farmecul. V-o recomand, m-a făcut să alerg cu ochii pe pagini ca să aflu dezlegarea şi recunosc cu această ocazie că nu m-am putut abţine şi la ultimul capitol am dat repede la final să văd cine semnează scrisoarea (deşi eu nu fac niciodată aşa ceva!!). Nu a fost frumos ce-am făcut, dar aşa am putut privi cu ochiul cunoscătorului măcar ultimul capitol. Evident, gustul pe care mi l-a lăsat a fost acela al unui thriller care la final te face să-ţi doreşti să-l mai vezi o dată, dar cu alţi ochi, având dezlegarea misterului.

Aş minţi să spun că din experienţa cărţii precedente m-am învăţat minte să nu-mi mai storc creierii încercând să-mi dau seama cine e criminalul. Mi i-am stros şi de data asta, dar în zadar. Deşi cred că l-am suspectat la un moment dat şi pe adevăratul criminal, dar asta doar pentru că i-am suspectat pe toţi cei 10, pe rând sau concomitent. Oricum, varianta finală pentru care am optat e că totuşi e cineva din afară, deşi nu era deloc plauzibil (pentru că în afară de cele 10 personaje, altele nu (prea) mai sunt) şi n-ar fi stilul Agathei să-l coboare pe Deus ex machina. Dar dacă veţi citi cartea, mă veţi înţelege. La un moment dat, e chiar singura explicaţie plauzibilă (explicaţia Agathei nu e plauzibilă, dar e foarte tare).

La sfârşit o să pun rubrica „Nu înţeleg”. De fiecare dată când murea câte unul dintre ei, dispărea o figurină reprezentând unul din cei 10 negri mititei aflaţi pe masa din living. Eu nu înţeleg de ce nu s-au mobilizat ca în permanenţă să facă cineva de veghe în living. Nu ar fi putut împiedica crimele, dar măcar era o pista (la fel ca şi poezia de pe perete pe care cred că aş fi disecat-o la sânge!) şi în plus l-ar fi împiedicat pe criminal, după ce că-i omora, să-şi mai bată şi joc de ei.