Amintiri si povestiri mai deocheate - Neagu Djuvara

Suntem înnebuniţi după autenticitate. O căutăm cu disperare în orice. Rodul imaginaţiei nu ne mai satisface dorinţele, vrem ceva cu iz real. Şi pentru că piaţa cere, vine şi oferta: de la jurnale şi biografii, la filme inspirate din realitate şi până la reality-show-uri, toate vin în întâmpinarea nevoii noastre de ficţiune-reală.
Şi eu, iată-mă cumpărând amintirile lui Neagu Djuvara în speranţa de a-l descoperi mai mult pe omul Neagu Djuvara, pe moş Neagu (cum se autointitulează), în căutarea disperată după autenticitate. O cărticică ilustrată pe care o citeşti numaidecât. Aş fi isprăvit-o în mai puţin de o oră dacă nu mă împiedica „opritorul” meu, acel filtru estetic care mă împiedică să citesc pe nerăsuflate, care mă opreşte din citit şi mă obligă să simt. Şi am simţit! De toate!
Pe manuscrisul în care stăteau cuminţele (sau mai deocheate) povestirile, autorul a scris cu roşu „Pentru după moartea mea”. Ce poate fi mai tentat decât asta pentru un cititor (=cumpărător) şi deci pentru un director de editură (care trebuie să vândă – disperarea asta de a vinde nu are principii, nici morală!)? Şi iată povestirile publicate înainte de vreme!
Până la urmă s-a dovedit că povestirile mai fuseseră publicate o dată, rând pe rând, în revista Plai cu boi. Şi că de fapt, în esenţa lor, nu erau chiar atât de minunate încât să-ţi taie răsuflarea. Poate dacă nu erau ale lui Neagu Djuvara şi chiar menit postume, nu s-ar fi publicat/cumpărat/citit deloc. Poate…Eh, fără niciun fel de poate că, ele există şi eu le-am citit şi opritorul meu mi-a spus să simt.

Three men in a boat - Jerome K Jerome

Râsul, ciudat lucru, o fi lucrare diavolească sau îngerească? Îmi amintesc de călugărul orb din „Numele trandafirului” care critica râsul, manifestare necurată care schimonoseşte omul şi îl îndepărtează de la meditaţie şi de la curăţenia sufletească.
Eu cred, însă, mai degrabă că râsul este un colac de salvare de la Dumnezeu, ca să transformăm lacrimile de tristeţe în lacrimi de bucurie. Şi cred asta pentru că cel mai autentic şi mai pur râs izvorăşte din rutina zilnică, din faptele noastre sau ale celor din jurul nostru.
De-asta am râs atât de mult cu cei trei din barcă (şi am râs chiar în condiţii precare, adică în tramvai, unde, de obicei, nu e potrivit să ai manifestări de-astea exuberante) şi anume pentru că ei nu spuneau bancuri, nu făceau stand-up comedy, ei trăiau şi inevitabil umorul îi întâlnea la orice pas, de la pregătitul bagajelor, la instalarea cortului, prepararea mesei şi până la sfârşitul fatalmente ploios. În afară de realitatea asta firească, să nu vă aşteptaţi să găsiţi altceva. Sunt doar 3 oameni şi un câine care pleacă într-o excursie cu barca şi mai au un loc liber, pentru tine, care citeşti.
Personajul-narator (J.) nu vrea să ne facă să râdem, nu e un comediant, ci e cât se poate de serios, iar umorul e cu atât mai puternic şi mai natural (îmi aminteşte de proful de engleză din liceu care, cu cea mai serioasă faţă din lume (nici acum nu-mi dau seama cum putea să se abţină să nu zâmbească măcar) ne făcea să râdem cu gura până la urechi. Evident, prin rotaţie, unul sau doi dintre noi nu râdeau pentru că umorul acesta autentic din jurul nostru are şi reversul medaliei: fiind în realitatea imediată, e întotdeauna strâns legat de unul dintre noi, care, orbit de nu ştiu ce neînţelese simţăminte, nu reuşeşte să vadă atât de evidentul umor al situaţiei).
În final am o întrebare: ce anume dă naştere la umor? Contrastul. Contrastul dintre aparenţă şi esenţă, dintre ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie.
Totuşi, poate să-mi spună şi mie cineva unde e contrastul când cineva se împiedică, face câteva tumbe prin aer încercând disperat să-şi recapete echilibrul, pentru ca în final să plonjeze maiestuos pe jos, cu lacrimi în ochi (de durere în dos), în timp ce toţi ceilalţi se tăvălesc de râs fără ultimul dram de milă pentru suferinţa celui în cauză. Acesta trebuie să fie dintre cele mai puternice contraste (care stârnesc cele mai puternice râsete), dar eu nu reuşesc să-l văd. I’ll take a wild guess: o fi contrastul dintre faţa serioasă a celui în cauză (omul e speriat de moarte, e pe cale să tragă o căzătură, iar instinctul îi spune să-şi canalizeze toate forţele pentru a-şi recăpăta echilibrul) şi mişcările acrobatice semidisperate pe care le execută prin aer?