Dublu limbaj - W. Golding

Viitorul. Cu toţii vrem răspunsuri, vrem să ştim dinainte şi le căutăm cu disperare în semne închipuite. Dacă plouă, e semn că nu trebuie să ies din casă, dacă m-am împiedicat o să-mi meargă rău, ne căutăm ursitul în cafea şi ne dăm cu banul soarta. Dumnezeu nu e un imens papagal roşu, spunea Kirkegaard. N-o să visăm numerele la loto într-o noapte senină de vară şi n-o să coboare Deus ex machina să ne arate calea.

Dacă vrem răspunsuri trebuie să ştim să punem întrebarea. Oracolul din Delphi stă să se prăbuşească, răspunsurile sale nu-i mai umplu vistieriile pentru că oamenii nu mai ştiu cum să pună întrebări. Zeul nu mai răspunde. Întrebările omeneşti primesc răspunsuri omeneşti: cu o reţea informativă bine pusă la punct, la curent cu actualitatea politică din lume, Marele Preot al lui Apollo ştie ce răspunsuri să ticluiască la întrebările romanilor, stăpânilor.

Am citit cartea asta într-o perioadă în care căutam cu disperare răspunsuri. Pythia dezorientată caută răspunsuri, ea grăitoarea de adevăr, bâjbâie calea. Pe cine să întrebe? Să întrebe Oracolul? Să se întrebe pe sine?

Dublu limbaj este o carte despre oameni şi nevoia lor de a crede, nevoie atât de acută încât falsifică zeul, îi falsifică răspunsurile pentru ca el să existe şi doar atât. Zeul trebuie să existe chiar cu preţul suprimării sale, a glasului său. Paradoxal, dar Marele Preot crede în zeu şi de aceea nu poate să lase răspunsurile la voia lui, sub riscul ca oamenii să nu mai creadă.

Dublu limbaj e o carte despre îndoială şi credinţă, despre miracole şi plăsmuiri, o lume de incertitudine în care singurul punct de sprijin se află în interiorul fiecăruia. În fiecare dintre noi e o părticică de Dumnezeu. Oamenilor le este greu să creadă asta pur şi simplu şi au nevoie "să Te pipăi şi să urlu: Este!".

Am căutat răspunsuri şi o să le caut în continuare, pe bâjbâite, la lumina ignoranţei, în zaţul de cafea, în vise, în palmă. Şi totuşi răspunsurile sunt în noi, trebuie doar să ştim să punem întrebarea...

Pythia s-a născut o fată oarecare, Arieka. Şi n-a încetat să fie o fată oarecare. Arieka ştie că fetiţele sunt fericite, dar nu-şi dau seama de aceasta până când nu cresc şi află că fetele nu au voie să fie fericite. Grecii au închipuit amazoanele: femei puternice, independente, războinice, care doar îi folosesc pe bărbaţi, fără a-i accepta în lumea lor. Bărbaţii visau la ele, le închinau versuri, le-au transformat în legendă, în vreme ce femeile lor nu aveau dreptul să stea alături de ei pe scaun, să vorbească neîntrebate sau să meargă la şcoală.