Utopia

Acum ceva vreme am vrut să scriu o carte: Dictatura mea. Am schiţat-o în minte zile la rând, am stabilit nişte principii, nişte reguli generale, dar nu am pus-o niciodată pe hârtie. De fapt am ştiut de la bun început că nu o voi scrie deloc, dar am lăsat gândurile să mă bântuie zile în şir, ca un fel de protest la ceea ce vedeam în jurul meu. Thomas Morus, însă, a scris proiectul lui de organizare socială pentru ca astăzi să-l citesc şi eu în timp ce stau întinsă pe plajă şi nisipul se adună în cotorul cărţii. Utopia e într-adevăr o utopie şi chiar dacă ar deveni realitate, nu este tocmai ce mi-aş imagina eu ca fiind cetatea perfectă, dar acest lucru este explicabil, pentru că soluţiile propuse de el veneau în întâmpinarea problemelor sociale existente la acel moment (sec. XV-XVI), care sunt doar parţial încă actuale (de aici diferenţa de viziune).

Apreciez ideea de a limita numărul de locuitori. Şi Dictatura mea urma să se facă începând cu un grup restrâns, care să crească ulterior, fără a depăşi numărul de oameni ce pot fi controlaţi (şi nu în sens negativ, anume manipulaţi, ci care să înţeleagă şi să respecte ordinea instituită, iar altfel să poată fi în mod eficient constrânşi la aceasta). Dar nu prea văd un mod echitabil în care să se poată face acest lucru. Morus alege varianta ca un număr de oameni ce constituie surplusul să plece şi să întemeieze o cetate în afara Utopiei. Ce practic şi senin! Dar cum poţi să smulgi aşa, deodată, un om din mijlocul comunităţii în care s-a născut şi a crescut şi să-l trimiţi cu zâmbetul pe buze în altă parte (adică să-l dai afară!)? Această măsură în mod cert ar da naştere la nemulţumiri şi revolte în rândul populaţiei. Aici în mod categoric acord un plus României noastre care, aşa prost organizată cum e ea, interzice exilul.

În al doilea rând remarc tendinţa de egalizare şi seminţele doctrinei marxiste: totul în comun! Dar egalitatea între oameni nu există ab initio şi nu o poţi institui prin reguli. Chiar şi Morus pare să uzeze de principiul primus inter pares: toţi egali, dar principele stă în capul mesei, primeşte primul mâncarea şi să fie din cea mai bună, apoi ceilalţi conducători şi familiile lor, apoi bătrânii, tinerii căsătoriţi ce mai rămâne, iar de copiii peste 5 ani şi până la vârsta căsătoriei, nu mai vorbesc: ei servesc la masă ori "stau în picioare, mâncând în tăcere ce le dăruiesc mesenii; pentru ei nu este prevăzut niciun alt moment ca să ia masa separat". Poate că nu e ideal nici cum fac românii cultul copilului, dar această atitudine a utopienilor mi se pare dăunătoare pentru societate, întrucât copiii trebuie crescuţi în mod corespunzător pentru a ajunge oameni puternici, apţi de muncă (asta lăsând sentimentalismele gen „puiul mamei” şi privind strict din punct de vedere al unei bune organizări sociale). Dar sentimentalismul este de esenţa omului şi asta n-o putem neglija atunci când facem o lege, când impunem o regulă. Mă surprinde uşurinţa cu care se decretează trecerea copiilor din familiile numeroase în cele cu mai puţini copii, ca nişte saci de grâu dintr-un hambar în altul. Din acest punct de vedere utopienii nu prea seamănă oamenilor, ci mai degrabă houyhnhnm-ilor lui Swift din Călătoriile lui Gulliver. Or dacă vrem să creionăm o formă de organizare socială pentru oameni, trebuie să-i tratăm aşa cum sunt, iar nu să ni-i închipuim a fi altfel. Şi cred că aici e principala deficienţă a sistemului lui Morus: nu ar funcţiona pentru oameni deoarece utopienii nu sunt oameni, ci un fel de roboţi hiperraţionali.

Cu titlu de amuzament aş menţiona faptul că în Utopia nu există avocaţi (de bară, pentru că cei de business încă nu se făcuseră necesari sau poate se chemau sfetnici pe vremea aia), întrucât legile sunt bine făcute şi judecătorii drepţi, iar această meserie… ingrată nu-şi are locul (asta în condiţiile în care Morus a fost de profesie avocat). Critic pe această cale inflaţia de legi din zilele noastre care funcţionează pe principiul „Decât puţin şi bun, mai bine mult şi prost”. Morus observă judicios (că doar era din branşă) necesitatea unor legi clare, puţine, la îndemâna şi pe înţelesul tuturor. Şi tot el se pare că a găsit soluţia unei justiţii… juste: „să le încredinţezi sceptrul justiţiei unora pe care niciun interes sau favor nu-i poate îndepărta de la adevăr”. Fezabil în RO au ba?

Mă mai distrez cu faptul că bărbaţii au voie să-şi pedepsească soţiile, pe care şi le aleg după o întrevedere în costumul lui Adam şi al Evei, pentru că, vorb’aia: când îţi cumperi un animal îl cercetezi în amănunt să n-aibă vreo tară, iar când îţi iei nevastă pentru toată viaţa, s-o iei pe încredere?! Iar adulterul se pedepseşte cu sclavie, însă dacă făptaşul este iertat (reabilitat?) şi ulterior recidivează, e condamnat la moarte. O sancţiune prea dură care poate avea efecte perverse (ar spune Cioclei), dar în rest apreciez politica penală adoptată de utopieni: infractorii sunt transformaţi în sclavi. Nu sunt de acord cu pedeapsa capitală (care intervine pentru infracţiuni grave), dar la ei pleacă de la premisa unui sistem judiciar infailibil (în care eu nu cred!), deci ar avea un oarecare temei.

Aş mai avea multe de comentat. Unele aspecte vor face obiectul unui post separat, altele, deşi extrem de importante când vorbim de forma de organizare perfectă (religia, războiul, alegerea conducătorilor etc.) le păstrez pentru mine.