Operaţiunea Valkyrie

Operaţiunea Valkyrie sau jocul de-a viaţa şi de-a moartea. Războiul e o maşinărie uriaşă de înghiţit vieţi pentru satisfacerea unor orgolii meschine. Coboară-l pe general în tranşee, du-l pe cel care a declarat război în linia întâi să simtă gustul morţii şi să definească atunci patriotismul în numele căruia trimite la măcel mii de suflete nevinovate. În timp ce Colonelul Stauffenberg trecea cu maşina spre "Bârlogul lupului" (cartierul general al lui Hitler) am văzut în tranşee soldaţi care aşteptau cu arma aţintită, ca să elimine la timp orice potenţială ameninţare, iar înăuntru superiorii lor râdeau la un pahar în jurul mesei. Toţi erau oameni şi totuşi, în aceeaşi clipă unii, ciocnind pahare, îi trimiteau pe alţii la moarte. Cât e de lungă distanţa din tranşee până în salonul oficialităţilor? Ce dă măsura dreptului de a decide viaţa sau moartea altora? Puterea.

Puterea e o iluzie, e un castel din cărţi de joc! După ce au pus în mişcare armata de rezervă şi au ocupat principalele puncte de control politic, iniţiatorii operaţiunii Valkyria au avut pentru câteva ore, puterea în mână, i-au simţit gustul, iar de partea cealaltă a bariadei, Goebbels şi-a pus sub limbă capsula cu otravă: se crease un dezechilibru, iar puterea urma să treacă de o parte ori de alta a baricadei. Sunt sigură că şi Hitler s-a temut: dacă cel care conducea armata de rezervă nu i-ar fi recunoscut vocea, nu i-ar fi ascultat ordinul, el ar fi mers în faţa plutonului de execuţie, iar nu iniţiatorii loviturii de stat.

Şi atunci ce dă măsura puterii? Forţa fizică, respectul celorlalţi, puterea unui jurământ, teama unei constrângeri, ce anume? Ca să ilustreze jocul periculos de-a puterea şi moartea, Caligula s-a suit pe balustrada îngustă a unui balcon şi a mers pe ea până la capăt: ar fi putut să cadă în orice moment, la fel cum în orice moment al vieţii sale de sub mantia unui slujitor ar fi putut ieşi un cuţit care să-i curme viaţa.

Jocul de-a puterea înseamnă să trăieşti pe muchie de cuţit tocmai pentru faptul că puterea e o iluzie. Puterea nu este un atribut intrinsec al unui om anume, ci este dată de un complex de împrejurări şi de factori aflat într-un echilibru precar ce se poate răsturna oricând. Şi atunci e chiar atât de mare distanţa de la tron la eşafod?

Oamenii sunt esenţialmente răi: dă-i oricăruia puterea şi-l vei transforma într-un dictator paranoic. De unde vine teama că cei din jurul tău îţi vor capul? Din faptul că te cunoşti pe tine, ştii că eşti rău, trădător, oportunist, invidios, meschin şi începi să te temi de ceilalţi tocmai pentru că ştii ce ai face tu în locul lor. Tu, având puterea în mâini, ai şti să distingi binele de rău? Liberul arbitru nu va înclina niciodată balanţa în favoarea binelui atunci când e îmbătat de putere. Nu s-a născut încă omul care să facă asta, iar dacă s-a născut, el nu-şi doreşte puterea şi nu o va avea. Se spune că acel cardinal care şi-a exprimat dorinţa de a fi Papă nu va fi ales în această poziţie.

Drumul spre eşafod. Eşti încă viu sau ai murit deja atunci când te îndrepţi spre plutonul de execuţie? Sentimentul acesta al unei morţi iminente îţi îngreunează paşii, îţi taie răsuflarea: te duci spre moarte. Singur. Pe picioarele tale. Niciun element surpriză, moartea te priveşte în ochi! Predă arma, dă-ţi gradele jos, "Armaţi! Foc!".

Nouă luni îi despart pe trădătorii lui Hitler de laurii victoriei. Nouă luni şi în loc de gloanţe în piept, ar fi primit distincţii şi onoruri. Graniţa dintre viaţă şi moarte în timp de război e redusă la grosimea unui fir de păr. Războiul se joacă la mesele oficialităţilor, în timp ce oamenii mor aleatoriu, din ambele tabere. Aliaţii câştigă războiul, dar în Italia ei nu ştiu asta încă şi mor executaţi de ai lor pentru trădare, fiindcă au pierdut o bătălie şi nu au rămas să fie măcelăriţi (în Adio, arme!). Am câştigat, am câştigat! Cine a câştigat când fiul tău e mort pe front, când soţul tău nu va mai merge niciodată, când tatăl tău zace pe patul unui spital necunoscut? Cine a câştigat?!