La final

În fiecare zi te trezeşti în acelaşi pat, iei acelaşi autobuz, treci pe lângă aceleaşi blocuri şi te opreşti la aceeaşi clădire. Le ştii pe de rost pe toate, sunt o rutină enervantă de care abia aştepţi să treci, iar până atunci nu ştii cum să o fentezi vorbind la telefon în autobuz tot drumul, citind o carte pe sub bancă la curs, oprind ceasul când sună de dimineaţă: „Azi n-am chef să mă duc la facultate!”. Şi deodată, într-o săptămână ca oricare alta, cineva se trezeşte să spună „Băi, astăzi a fost ultimul curs de PIDO!” şi atunci îţi dai seama că ai intrat pe ultima sută de metri, iar rutina aia bătătorită de 4 ani parcă nu-ţi mai ajunge, parcă nu te mai saturi de ea. Clădirea aia e tot acolo şi va fi mereu, but you are running out of time, tu eşti acela care va pleca, acela care nu va mai fi parte din tot. Şi ţi-e dor deja de ceea ce încă mai ai şi abia acum începi să înţelegi că rutina aia era viaţa ta, o viaţă care se apropie de finiş pentru a începe o altă cursă. Şi lacrimile astea nu încetează să curgă.
Şi oamenii. Cum să explici de ce te înţelegi mai bine cu X sau de ce Z nu te suportă? Când ai intrat prima dată în amfiteatru erau doar nişte feţe. Acum au nume şi numere de telefon şi ID-uri de mess şi zile de naştere şi amintiri cu tine. Şi sunt prietenii tăi. Unii. De ce nu sunt toţi? Tu ai vrea să fie toţi, ţie îţi sunt toţi dragi, că sunt colegii tăi, dar vezi, undeva ai greşit pentru că unii te plac, alţii nu, unii te salută, alţii te ignoră şi cu toate astea ai vrea să-i strângi pe toţi în braţe pentru că nu-i vei mai vedea în fiecare zi ca până acum. Poate nu-i vei mai vedea deloc. 4 ani ai strigat nepăsător „Ne vedem mâine!” grăbit să nu pierzi autobuzul pentru că ştiai că-i vei vedea şi mâine, şi poimâine, şi răspoimâine şi în fiecare zi, dar azi ce le vei spune?

Vrei să-ţi fii ţie suficient? Prea târziu pentru că totul e o parte din tine, trebuie să rupi din tine ca să pleci, iar să mai rămâi, nu poţi. Şi ce dacă unul nu-ţi răspunde la salut, şi ce dacă un prof ţi-a uitat numele, şi ce dacă te-ai înroşit în faţa întregului amfiteatru, şi ce dacă lui îi place de ea şi nu de tine, şi ce dacă ai alunecat pe scările din faţa facultăţii în ziua aia ploioasă, şi ce dacă ai picat la examenul ăla, şi ce dacă ea nu a ieşit la un suc cu tine? Acum totul e parte din tine şi nu vrei să laşi nimic în urmă, nu vrei să pleci. Dar timpul trece şi mâine cineva îţi va spune că e ultimul seminar de procedură civilă şi tu o să râzi, iar în suflet o să plângi. Încotro alergi şi pe cine mai poţi conta?