The Duchess

M-am gândit mai demult că aş putea să scriu recenzii şi pentru filme, dar nu am făcut-o deoarece eu nu prea mă uit la filme. Această recenzie nu (cred că) este un început pentru punerea în practică a rezoluţiei mele anterioare, ci doar un răspuns la solicitarea celor cu care m-am uitat la film. Deşi în vanitatea mea de mare scriitor îmi doresc să cred că voiau să vadă o critică pertinentă a acelui film, în realitate îmi dau seama că a fost doar un mod de a scăpa de comentariile mele în timpul filmului (nu eram la cinema, eram între prieteni, deci îmi permiteam). Înnebuniţi probabil de atâtea „eu dacă eram în locul ei” şi „ce nemernic”, camarazii mei de film mi-au sugerat să scriu o recenzie pe blog. Am cam întârziat cu ea, dar sper ca aşteptarea să fi meritat.
Care era deci motivul care mă determina pe mine să comentez la film? Desigur, nu există scuză pentru aşa ceva, dar grund-ul era acel imens sentiment de neputinţă care te copleşeşte atunci când cei cărora le-ai dat totul se şterg pe picioare cu inima ta, iar tu nu poţi face nimic, nimic!
În fapt un duce bătrân şi expirat se căsătoreşte cu o tânără frumoasă, deşteaptă, talentată şi plăcută de toată lumea. Ea nu se opune acestei căsătorii, ba chiar se dovedeşte încântată şi se comportă ca o soţie adevărată, dar drept răsplată primeşte un soţ infidel care o înşală pe unde şi cu cine apucă, indiferent că e vorba de servitoare sau femei din înalta societate, culminând cu a-i pune în braţe copilul lui din afara căsătoriei.
Cred că m-am mai întrebat pe acest blog ce anume îl determină pe un bărbat să-şi înşele soţia cu o femeie mult inferioară ei, din toate punctele de vedere? Nu cred că voi înţelege vreodată. Dar asta e alegerea lui/lor. Ceea ce mă preocupă mai tare este neputinţa femeii de a face ceva, lanţul care o leagă de mâini şi de picioare în braţele unui bărbat care nu-i aduce decât suferinţă. Şi acest lucru era valabil atunci şi este la fel de actual şi astăzi. Femeia încă nu a scăpat de handicapul căpătat în atâtea secole de subminare.
Da, tânăra fată e legată de mâini şi de picioare: dacă-l părăseşte, nu-şi mai vede copiii, dacă rămâne, umilinţele o copleşesc, dacă îl respinge, o violează, dacă îl înşală, îşi atrage oprobriul public şi reproşurile mamei sale. Un cerc închis din care nu poate ieşi.De-asta am comentat atât, îmi făceam iluzii că eu, cu educaţia dintr-o lume modernă, aş putea să fac faţă mai uşor unei astfel de situaţii, aş ştii ce să fac. Dar nu-i deloc aşa: ieri sau azi, noi, femeile, suntem la fel de neajutorate şi nu putem decât să ne acceptăm soarta. Mai e mult până când să fie şterse toate prejudecăţile din memoria colectivă.

Adio, arme! - E. Hemingway

Încă o poveste despre război şi dragoste sau despre dragoste şi război ori şi mai bine despre dragoste în timp de război. E bine aşa? Sau dragostea începe unde se termină războiul şi războiul începe unde se termină dragostea? Citesc cărţi despre război, mă uit la documentare despre crime, mă uit la filme pline de atrocităţi, e deja prea mult pentru mine, nevoia asta de sânge a oamenilor mă depăşeşte şi mă copleşeşte, n-o pot înţelege. Războiul în sine e o maşinărie uriaşă de înghiţit vieţi, destine ce-ar fi putut să fie şi niciodată nu vor fi. Această maşinărie diabolică de distrugere a omului de către om se naşte oare dintr-un instinct abject care sălăşluieşte prin genele noastre? E normalitatea sau e anormalitatea în ceea ce ne priveşte? Regula sau excepţia? Cred că fiecare dintre noi am fost vreodată atât de supăraţi încât să simţim că putem chiar să strângem pe cineva de gât, dar dacă am fi trecut la fapte cu siguranţă fiorul rece al realităţii ne-ar fi dat două palme peste faţă şi ne-ar fi calmat simţurile înainte să facem vreun fapt reprobabil.
Deci instinctul există, dar câţi dintre noi sunt în stare să-l ţină în frâu? Oameni pe care îi preamărim în cărţile de istorie n-au fost în stare şi au devenit eroi, mari conducători de oşti. E de bine asta? Cred că mi-am pierdut simţul realităţii, nu-mi mai dau seama ce e bine şi ce nu!
Dacă moare un om, e o tragedie; dacă mor mai mulţi, e o statistică. „Pierderile omeneşti în cel de-al doilea război mondial se situează în jurul cifrei de 72 de milioane de victime” - pură statistică. ŞAPTEZECI ŞI DOUĂ DE MILIOANE DE OAMENI, oameni ca noi, cu familii, cu iubiri, cu vise trimişi în linia întâi. Mă întreb, atunci când ştii că vei fi trimis în linia întâi în ziua ce vine, te simţi ca un condamnat la moarte? Şi-atunci de ce să ne mai mire că un soldat a preferat să-şi dea drumul la hernie, să-şi rupă plasturele care-i stăvilea durerea doar ca să scape de prima linie?
Iubire de ţară, nu? De popor, de neam? Ce iubire mai poate exista când oameni nevinovaţi sunt trimişi în faţa gloanţelor, sunt împinşi direct în braţele morţii pentru satisfacerea orgoliilor de mărire ale altora, care stau în fotoliu, fumează trabucuri şi numără victime, id est statistici.
Războiul izvorăşte din ură şi dă naştere la ură şi mai multă. Cine seamănă vânt, culege furtună. Ură nestăvilită de la toţi, împotriva tuturor. Haos.
De toate astea fug ei trei, adică El, Ea şi copilul lor nenăscut, conceput pe un pat de spital, într-o oază de iubire înconjurată de jur împrejur de război. Şi din oaza de la spital, ei evadează în oaza din Elveţia (veşnic neutra Elveţia, ţara păcii, a toleranţei şi bunăstării). Câteva luni de iubire într-o căsuţă fermecată din Alpii Elveţieni, cu foc în sobă şi nămeţi de zăpadă şi deodată ai sentimentul că citeşti altă carte. Unde e războiul, unde sunt atrocităţile? Aici e cald şi e iubire şi nu e loc de altceva.

Dar sfârşitul e acelaşi. Viaţa e o călătorie în care fiecare îşi alege ruta, însă inevitabil destinaţia e una şi-aceeaşi pentru toţi. Moartea şi ideea de destin îl urmăresc pe Henry: universul îi sfărâmă pe cei care i se împotrivesc. Cei care au scăpat din război au pierit ucişi de iubire! Nimeni nu scapă!