Rosu Ucigas

„Roşu ucigaş” – Jeroen Brouwers

Impresionant. Tipul face din a nu deveni patetic o obsesie şi reuşeşte! Atâta suferinţă, atâta umilinţă dublată de o nejustificată dragoste (de unde putere să iubeşti în acele condiţii?) şi toate prezentate cu o falsă răceală (pentru că deşi nu o arată, e imposibil să nu fie mişcat). Faptul că ororile din lagăr şi mai precis sacrificiul total al mamei l-au marcat, deşi nu transpare din flash-back-uri, îi umplu prezentul până la obsesie. Şi acest stil rece cu care aminteşte cum femeile erau dezbrăcate, violate, ţinute nemişcate în soare sau în ploaie sub ameninţarea morţii, bătute şi umilite te face să resimţi durerea şi iminenţa morţii roşii până în adâncul sufletului tău prea comod, prea relaxat, prea liniştit. Te cutremură această carte, te poartă acolo, în lagăr, în rând cu femeile care sar ca broaştele la comanda unor soldaţi-monştri, până când le ies maţele afară şi tu nu trebuie să te opreşti, să te uiţi pe fereastră, să răsufli uşurat că nu eşti acolo, ci trebuie în continuare să sari pentru că altfel tu urmezi să cazi sub ploaia de lovituri sălbatice. Iar ea… ea râde întotdeauna. Ei o lovesc cu bestialitate, o lasă în soarele ucigaş, sub ploaia rece, slăbită ca o umbră, dar ea îmi zâmbeşte şi îmi face semn că totul e bine, să stau acolo unde sunt. Relaţia dintre cei doi este una indisolubilă. Nu vor uita niciodată acei doi oameni din lagăr, suferinţa care i-a unit. Pe acea mamă pe care o ferea de muştele aducătoare de moarte atunci când dormea, căreia, căzută în balta propriului sânge îi citea din carte pe care ea i-o dăruise, pe acea mamă el strigă din toţi rărunchii că o urăşte. Poate pentru a se convinge pe sine, căci în toate cuvintele, în toate visele sale e ea, frumoasa şi iubita lui mamă. Lagărul i-a unit într-o legătură indisolubilă: cei mai frumoşi ani ai săi au fost în blestematul de lagăr când el şi mama erau unul. Ce s-a întâmplat pe urmă, oare ea a uitat sau… viaţa reală i-a rupt. Asta n-a putut el înţelege toată viaţa, unde s-a pierdut mama aceea ca o leoaică gata să înfrunte moartea pentru fiul ei.
Îmi place că autorul îşi asumă întru totul faptele din carte, personajul său purtându-i numele, aşa încât voi renunţa la narator-personaj şi voi vorbi de EL. El îşi trăieşte copilăria în lagăr sub protecţia zâmbetului mamei şi a pălăriei bunicului, ca un fotograf care expune prea mult imaginea, mult prea mult, cinci ani de fotografii suprapuse pe care le priveşte abia peste ani, îngropându-se în coşmaruri şi în anxietate. Cei cinci ani din lagăr sunt singurii lui ani de viaţă adevărată, în care a memorat feţe şi sentimente ca un burete avid de realitate crudă, fără a le lăsă să-l copleşească, prea preocupat să supravieţuiască pentru a povesti totul. Chiar afirmă în mod paradoxal că acei ani au fost cei mai fericiţi din viaţa lui. Poate pentru că în ceilalţi ani a fost abandonat sufleteşte de mama pe care o idolatriza şi a fost copleşit de imaginile din lagăr, care îi apăsau creierul spre a le scrie, spre a le transmite mai departe şi a se elibera de ele. Obsedat de imaginea mamei, în sinea lui încolţeşte o repulsie pentru femei. Deşi o cheamă obsesiv pe Liza, dacă aceasta ar veni, aşa-zisa lui dragostea s-ar nărui ca un castel din cărţi de joc. Adevărata lui iubire e mama aceea tunsă chilug, uscată de foame şi de bătăi, frumoasa lui mamă care zâmbeşte mereu. O iubire materno-erotică fără pic de vină, a unui copil de 5 ani, a unui copil de 45 de ani care nu plânge la moartea ei, nu merge să se afişeze fals în faţa tuturor, el citeşte în clipa când ea e mistuită de flăcări, din cartea primită de la ea, din aceeaşi carte din care i-a citit când o veghea căzută într-o baltă de sânge pentru doi pumni de orez. (să nu se creadă că am uitat, ştiu că până la urmă nu citeşte pentru că nu găseşte cartea, dar asta ar fi vrut să facă, asta a simţit). Dacă asta nu e iubire, atunci iubirea nu există.